◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

ÎN DIALOG CU INIMA… MILENA MUNTEANU, INTERVIU LUAT DE GHEORGHE A. STROIA

Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?
Milena Munteanu: Stimate Domn, amândoi parinții sunt ardeleni din Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana, sat de oieri, tata este din Săliște, care a dat numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În anii tinereții părinților mei se investea masiv in Oltenia, din motive cunoscute. Tatăl meu lucra în construcții și i s-a oferit o poziție de director la Institutul de Proiectări Județene Dolj. Eu m-am născut în capitala olteană și am văzut orașul crescând sub ochii mei. Țin minte că într-o compunere școlară am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu sania pe derdelușul constituit din muntele de pământ din care avea să se construiască Teatrul Național…
Deși părinții nu plănuiseră să stea așa mult, până la urmă au locuit la Craiova treizeci de ani, cu alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Eu sunt crescută și educată la Craiova. Am respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu un oltean.
Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.
Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?
Milena Munteanu: La Craiova am fost mai întâi la Liceul de muzică, apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost foarte interesată de subiecte cu profil umanist) și am absolvit liceul Nicolae Bălcescu (acum Liceul Carol). Mă fascinau tot felul de topici, de la muzică, la literatură, matematică și fizică. Mă bucuram să aflu, cred că am fost curioasă din fire, așa că îmi plăcea școala. Totuși învățătoarea mea își aduce aminte că eram tare emotivă. Eu cred că eram sensibilă la perturbațiile din jur, percepeam tensiunea cu acuitate, dar și frumosul – vedeam frumusețe acolo unde puțini îl întrezăreau și aflam semnificații care rămâneau ascunse altora. La un concurs de recitări care era jurizat de alți copii de-o seamă cu mine, eu îmi alesesem o poezie serioasă, cu diverse subînțelesuri, care n-a fost apreciată de colegii mei. Țin minte ca a intervenit învățătoarea care mi-a spus ce mult îi plăcuse recitarea mea. M-a sfătuit să nu mă supăr că ea n-a fost gustată de alți copii, să știu însă că adulții o plac. Cred că de atunci datează convingerea mea că m-am născut matură, cred că eram prea serioasă pentru vârsta mea. La o lecție de lucru manual, când tricotam cu ochelarii pe nas și cum eram și știrbă, am fost poreclită bunicuța. E interesant că la șase ani eram mai gravă, mai serioasă decât sunt acum. Mai mult, am impresia că mă înseninez pe măsură ce trece timpul. Acum iau viața mai în joacă decât în copilărie, deabia acum am început s-o dau și eu pe glumă.
Am o amintire legată de lectura unei cărți despre expediția lui Emil Racoviță în Antarctica și pe măsură ce o parcurgeam, subliniam cuvintele necunoscute, neologismele și tot felul de alte vorbe despre care credeam că trebuiesc reținute. Pe unele le subliniam cu linie dublă, pe altele cu linie întreruptă, aveam o întreagă legendă despre cum să analizez textul, așa că lectura acelei cărți a durat tare mult… de parcă desțeleneam textul. Poate am și învățat câte ceva, nu știu… Mergeam rar să mă joc cu copiii dar experiența era totdeauna memorabilă și transformatoare. Cu toate acestea, nu simțeam că sunt acceptată în mijlocul lor. Copiilor nu le place să se joace cu cei ce seamănă cu bunicuții lor.
Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?
Milena Munteanu: Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație inginerească era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră technică de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/ filozofică așa cum rar am întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el era un filozof înnăscut cu un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul la care lucra, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam fredonând/ fluierând muzică clasică.
Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. El fusese inspirat de spiritualitatea sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea “Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo mă comparam cu un fir de apă ce deabia izvora, care deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.
Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?
Milena Munteanu: Trecerea tatei la cele veșnice a fost momentul când am simțit că exprimarea mai largă a durerilor, dar și a bucuriilor pe care viața le aduce, merită poate să fie comunicate mai larg. Atunci am început să scot din sertar scrieri pe care le expuneam timid judecății altora.
De atunci temele abordate au variat vast în funcție de interesul de moment în topica respectivă, mergând de la critică literară, muzicală și de film, la eseu.
Apoi, am scris reportaje literare. Pe mine m-a mânat curiozitatea în viață. Fiind din neam de ciobani, cred că aveam transhumanța în sânge. Am călătorit cu ochii deschiși, interesată să înțeleg ce suntem noi, de fapt… așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce mi-au stat la îndemână să mă întreb ce-am fost, ce suntem și ce am putea noi deveni. Uneori simțeam că frecam pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea învăța de la alții? Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre primele mele articole se intitula “Miracolul din noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne reconstrui dinăuntru, ca o formă de purificare. Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite obiceiuri spre a învăța mersul înainte – pe baze noi de înțelegere, încredere, demnitate și respect. Foloseam lecții aflate în lumea largă pe care le credeam aplicabile și posibile, de ce nu, și la noi.
Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari călători, unii pe care nici nu i-am citit. Din literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la lansarea cărții “Din Țara Soarelui Răsare” s-a făcut o paralelă cu Dinicu Golescu. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu, sau la “Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Iar alții la Bruce Chatwin și Eduardo Galeano. Poate că mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă este cât se poate de diferită. Ce au toate în comun, poate, este chiar magia călătoriilor: descoperirea ce stâmpără curiozitatea și apoi uimirea, ce rezultă ca urmare a satisfacerii setei de cunoaștere. Se pare că oamenii au nevoie să mărturisească această stare de entuziasm în fața minunilor lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez rezonanțele mele la frumusețea și misterele vieții.
Continuarea pe confluente.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *