◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Cronică de om viu despre… OAMENI VII de FLORIN ANGHEL VEDEANU

Colectivizarea n-a venit numai cu impunerea unui alt mod de viaţă, ci şi cu desprinderea spiritului sacru al omului de pământ.
Izvorul de împrospătare naţională fusese grav pervertit.
Acum toate se întâmplau anapoda; ţăranul îşi mărita fata la oraş (de cele mai multe ori nepotrivit), pe băiat îl trimitea să-şi facă o meserie, iar pe cei buni la învăţătură la FABRICA de făcut boieri.
Şi Vladu îşi începe destinul împotriva naturii sale de om al spaţiului liber şi curat „fără să ştie cât (avea să-l doară) doare această transformare”.
„Boieria şi-a arătat rânjetul de căţea neîmblânzită” încă de la urcarea în tramvai, cu senzaţie de rău organic şi cu nelămurirea că toate lucrurile, de el ştiute, nu se mai aflau la locul lor. (Acelaşi lucru îl sesiza de câte ori mergea la bibliotecă, unde ochii bibliotecarei „spuneau o poveste în care nu toate se aflau la locul lor”).
Desprinderea din rândul celor care, cu religiozitate îşi îngrijeau pământul (aproape ca nişte” Apostoli” enoriaşii) îl făceau să rememoreze locuri, fapte cu oameni pe care îi credea ascunşi în cutele lăuntrice ale minţii sale; bibliotecara căreia defectul fizic îi interzicea bucuria, tarabegenii lui Ilie Urucu (OAMENI VII) cu uluitorul lor obicei ca la o anumită oră dintr-o anume zi, să-şi scoată nevestele la poartă pentru o corecţie fizică asumată de toate părţile şi interpretată mai ales ca preludiu intens pentru activitatea nocturnă, ce urma să se întâmple cu toată vigoarea de care erau în stare bărbaţii care îşi întrebuinţau cu zel înzestrarea proverbială.
Lucrurile erau aşezate între repere clare în lumea pe care o părăsise; tăcerea era aproape un defect (se tăcea „a prost”), bărbatul prost nu era jelit, pomana după omul rău şi lichea nu era primită nici de cel mai sărac (nevoiaş) fiindcă şi acela era împodobit de Dumnezeu cu demnitate (vezi cazul Lache).
Eroi ca Ion Drăgan (haiducul), Piţu, bunicul Alexandru, prieteni ca George şi Costică (cel pe care viaţa l-a împrumutat prea devreme morţii), „areopagul” satului cârciuma (loc iubit de bărbaţi şi blestemat de femei) se amestecau în mintea lui cu noile condiţii şi locuri din „Fabrica de boieri”.
Şederea la dl. Creangă (nu Ion ci Vasile, fiindcă talentul „n-a mai avut răbdare” să ajungă şi la Sf. Ion şi s-a oprit la Sf. Vasile) cu toate suplimentele de corvoadă la care era supus şi mirosul pestilenţial de la Abator nu l-au înmuiat; a refuzat întoarcerea acasă, a acceptat mutarea la Catioara unde domnul Paulică şi ţiganca goală şi lascivă de pe perete l-au acceptat cu prietenie şi de atunci nu şi-a mai aparţinut, n-a mai fost de capul lui, alte ursitoare s-au adunat să-i schimbe destinul şi chiar viaţa în care aproape totul avea să fie într-un fel sau altul dirijat.
Revederea (nimic nu este întâmplător) cu GOGU a lu COSTEA lu MARIN NĂIŢĂ şi cu GHEORGHE a lu STANCU CĂUTATU, îl face (după experienţa erotică forţată de Catioara) să evadeze (din raiul sufocant şi pentru care, încă, nu era pregătit) în piaţă de unde VLADU tatăl, ajutat de domnul Paulică, îl mută la cămin unde regimul aproape cazon, cu rigori şi indulgenţe stabilite de portarul Mehmet (cel care bea până când ochii i se aşezau „picior peste picior”) îl face să înţeleagă că viaţa nu-i aşa simplă cum i se părea când era la ţară, că nu era cuprinsă în niciun tipar şi vacanţa pe care o aştepta avea să-i confirme toate gândurile în care începea să mijească alt adevăr.
Plecatul în vacanţă (Vladu nu mai era plecatul de acasă ci întorsul acasă, chiar dacă numai provizoriu) îl poartă către trăiri care-l aşteptau hoţeşte spre a-l copleşi.
Toate întâmplările vacanţei sunt întrerupte de clişee tip stampă, ale vieţii la ţară, cu tot pitorescul vorbelor rostite şi ineditul rolurilor jucate, de cei puşi să se producă în piesa vieţii lui.
Balul, avionul care aterizează parcă spre a spori consistenţa visului de copil de ţăran de a deveni aviator, Piţu care-l introduce în lumea lui tainică, pescuitul nocturn cu halăul spre a face loc şi timp pentru un erotism pe care îl aştepta cu febrilitate, Monica Nadler care-l debutează în lumea nesigură a bărbatului care tânjeşte (dar nu alege) după o himeră care înseamnă Femeia, femeie numai a lui, sunt întrerupte pe neaşteptate de vizita Catioarei (însoţită de domnul Paulică).
Vară se termină şi trebuia completată foaia de parcurs pentru itinerarul care nu mai avea cale de întoarcere.
Uită să mai fie şi fiu şi om cu obârşie, îşi vede de drumul lui până când primele gloanţe primite îl determină, (ca pe alţi feţi frumoşi) să se întoarcă dintr-o „vale a plângerii”, în paragina lumii pe care o lăsase şi unde Vladu tatăl, resemnat şi adâncit în meditaţie ca înaintaşul de la Hamangia, îl aştepta cu sentimentul că nu-şi putea da sufletul până nu se revedeau.
Sfatul de a nu-şi comanda pomană dacă va muri, spre a nu trăi ruşinea refuzului (ca-n cazul Lache), grabă cu care şeful de post îl anunţă că trebuie să plece (din ograda în care văzuse lumina zilei) la dispoziţia generalului, era poate un semn că timpul lui „nu mai avea răbdare”.
Locul lui în ograda în care se jucase ultimul act al piesei vieţii lui de familie, cu ultimii membrii ai unei familii care nu mai era familie, l-a luat câinele (deşi nevoia de hrană îl făcea să treacă hotarul curţii) care se culca, cu aceiaşi loialitate, pe prispă casei, unde aştepta ca uşa să se deschidă şi să iasă stăpânul să-i dea hrană cuvenită.
Precipitarea evenimentelor care-l fac să-şi mai primească încă o porţie de plumb îl fac, poate nu dintr-un tic freudian, să-şi retrăiască momentele de erotism consumat sau rămase în faza unei promisiuni neonorate.
Catioara, Monica pe de-o parte, Mara, d-na. S, Ana taxatoarea şi acum asistenta Amalia îi întăreau convingerea că totul este „deşertăciune, deşertăciunea deşertăciunilor” şi că singura sfidare pe care o putea comite, era râsul, râsul care prăpădeşte…
Şi dacă până atunci, pentru el hotărâseră alţii cum să-şi croiască drumul, acum voia să hotărască el şi numai el care ajunsese să ştie că dacă focul purifică, primele care ard sunt cozile de topor, („cozile de topor ard întotdeauna… primele”), TOPORUL urmând să găsească altă esenţă lemnoasă pe care s-o păcălească să-i fie coadă.
Vizita Catioarei, a venit aproape firesc, ca pentru a-i completa experienţa cu o ultimă lecţie; anume că femeia pe lângă sexul făcut sportiv şi ocazional are nevoie de sprijin şi siguranţă.
Vorbele spuse de Catioara, veneau parcă de la altă Catioara… şi el le-a înţeles ca pe un adevăr şi nu ca pe o imputare. A primit cheile, (pe care cu generozitate i le-a oferit) de la casa din Popa Soare şi a reţinut şi rugămintea de a o locui şi de a răspunde la telefonul pe care îl va primi atunci când amintirile despre clipele frumoase i-ar aduce sufletul în gât, sugerând clar că plecând la Salonic îşi luă „la revedere” şi nu insinua un ADIO ca despărţire definitivă. Ca o prelungire a gândului rău, uşa s-a deschis încet, şi, paşi uşori şi şovăielnici se apropiau dar nu erau ai Catioarei care plecase.
Apariția Monicăi în salon, aducând cu ea şi ravagiile pe care timpul le făcuse pe chipul ei neînvăţat cu tristeţi, i-a produs o ilaritate aproape fatală.
Un gând lăuntric, de războinic dezarmat, samurai sau viking, l-a „electrocutat” făcându-l să înţeleagă cu claritate că acele gloanţe primite trebuiau ajutate, că rostul lor să fie dus până la capăt şi înainte de cascada nestăvilită de râs, să-i dea Monicăi cheile casei din Popa Soare, cifrul seifului, cu rugămintea de a-i aduce o casetă, caseta izbăvitoare.
Certitudinea că putea să ducă la îndeplinire, când voia şi numai când voia el (nu EL), misiunea eşuată a gloanţelor de din’nainte, îl făcea să vadă dincolo (de tăcere) de orice peisaj „TĂCEREA”, ca pe un viitor plauzibil, chiar dacă acolo era capăt de drum.
Nu trebuie să aşteptăm să vedem ce va face Vladu cu acea casetă, în care ştia că se află izbăvirea, nici ca ecartamentul pe care şovăia puştiul de şase ani (nelămurit că oamenii pe care îi vedea pe tristele alei ale spitalului vorbeau singuri) era un alt viitor, şi un alt destin, ci mai degrabă să anunţăm o CARTE MARE, unde sensibilitatea autorului, pare menită spre a-L uimi până şi pe DUMNEZEU.

                                                                                                                                                                                  ICĂ SĂLIŞTEANU 

P.S.

Şi pentru că este o carte despre OAMENI VII, ne putem gândi că acea casetă va rămâne o alternativă neluată în seamă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *