default-logo

Conștiință artistică și reflexivitate. Marin Iancu: „Marin Preda par lui-même”

În urmă cu un an, scriam despre cartea criticului și istoricului literar Marin Iancu (10.III.1950, Alunișu-Cluj), „Lumea personajelor lui Marin Preda” (Editgraph, Buzău, 2021, 555 p.), o reluare a lucrării în două ediții „Dicționarul personajelor lui Marin Preda” (din 2013 și 2019), cu o extindere a listei de personaje „cu mult peste cele din ediția anterioară” (nu mai puțin de 936 de fișe), catagrafiind astfel „o cuprindere totală a personajelor din opera literară a scriitorului, prezențe de toate felurile, de la personaje principale, secundare sau episodice la personaje cu simplu rol de acoperire, doar aparent pasagere, în măsură să poarte însă în ele germeni ai unor structuri ce nu pot fi ignorate.” („Portal-MĂIASTRA”, nr. 3-4/ 2021).

Foarte bun cunoscător al operei lui Marin Preda, dl Marin Iancu a investigat universul operei prediste din două perspective oarecum complementare: lumea personajelor (de o varietate tipologică acribios relevată, de la „moromețieni” de plan prim și secund, la „lumea medicilor” și „universitarilor”, „misterul feminin” și „imaginea tenebroasă a femeii”, „nivelul existenței abjecte”, „spiritul primar agresiv”, „forța oarbă a violenței”, „neguroși”, „neadaptați”, personaje „sub incidența istoriei”, „reprezentanții noii puteri oficiale”,  „victime” și „supraviețuitori”, „scriitori și gazetari” ș.a.m.d.) și reflexivitatea spiritului auctorial, în contextul aspectelor tematice evocate. Pe aceste două coordonate dl M. Iancu și-a întemeiat exegezele:  „Personajul în opera lui Marin Preda” (1995), „Marin Preda. Amintiri, reflecții, confesiuni” (2010), „De la Siliștea-Gumești la «Cheia» Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda” (2013; 2019); „Marin Preda, el însuși. Antologie de reflecții, opinii literare, confesiuni și pilde morale” (2013; 2019).

Mai întâi vom fi de acord cu ideea că lumea personajelor lui Marin Preda este una complexă, mult diversificată, autorul străduindu-se s-o încadreze tipologic, în ciuda faptului că unele personaje pot funcționa la mai multă încadrări, cum deja observasem în cronica amintită… Interesantă este, însă, apartenența socială și relieful moral al personajului, importanța acestuia în desfășurarea epică, în reliefarea conflictelor, în ilustrarea tipologică, căci, fiind vorba de personaje principale, secundare ori episodice, interesul prozatorului mergea în direcția unui realism social cu reliefări psihologice, dincolo de mistificările impuse de proza propagandistică a vremii („tribut plătit proletcultismului”), prin care însuși Marin Preda a trecut.

Autorul acestui unic dicționar de personaje  („un act de o exemplaritate critică și istoriografică extremă” – Mircea Popa) știe, desigur, să le privească „imparțial”, dar „atent la amănunte, detalii, contexte, relații, semnificații”, văzându-le în cadrul problematic al fiecărei scrieri în parte, dar și în contextul mai general al operei prediste, insistând pe portretul fizic, pe starea socială și pe psihologia fiecăruia, cu accent pe latura morală, adeseori intervenind contextul familial și cel social, care ajută la descifrarea acțiunilor în care sunt implicate (…). Relevant este și faptul că, pentru caracterizarea personajelor prediste, Marin Iancu apelează, aproape de fiecare dată, la citate din opera în care ele figurează, iar uneori la opiniile unor critici literari.” (Stan V. Cristea, „Literatură de ieri, literatură de azi”, 2019; din textul de pe coperta IV a cărții).

Lucrare temeinic și meticulos realizată, sagace ca informație, de un academism didactic riguros și prob, recomandând pe unul din cei mai avizați exegeți ai operei prediste (după cum Stan V. Cristea rămâne neîntrecut în cercetările din domeniul bio-bibliografiei, al reperelor „biografiei”, „operei” și „receptării”, la care am putea adăuga și alți devotați cercetători, comentatori și exegeți, citați de fapt în lista de „Note bibliografice”), Dicționarul de personaje din opera edită a lui Marin Preda (nuvele, romane, teatru, confesiuni-mărturisiri-interviuri), catagrafiată în fișe-articole ordonate desigur alfabetic, ilustrează o lume bogată, caracteristică pentru aproape o jumătate de secol, respirând aerul unei societăți în care istoria și prefacerile sunt foarte prezente, sufocante chiar, surprinzând, în general, destinul țăranului tradițional în ultimele sale ipostaze, „spargerea” satului tradițional prin intruziunea politicului, după cum multe personaje din opera cu temă citadină au de suferit de pe urma aceleiași ideologii de import, destabilizatoare și carcerale.

 

*

A doua mare coordonată a investigării operei în ansamblu o constituie, spuneam, reflexivitatea spiritului auctorial, în contextul aspectelor tematice evocate, direcție în care criticul și istoricul literar a realizat cărțile:  „Marin Preda. Amintiri, reflecții, confesiuni” (2010) și „Marin Preda, el însuși. Antologie de reflecții, opinii literare, confesiuni și pilde morale” (2013; 2019).

Recenta lucrare, MARIN PREDA PAR LUI-MÊME (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2022, 205 p.) este o selecție de „Reflecții, confesiuni și pilde morale”, prevăzută cu „Cuvânt înainte” și însoțită de „Indice tematic”, apărută în colecția de „Critică și istorie literară”, coordonată de acad. Mihai Cimpoi. Autorul procedează și în cazul de față destul de sistematic, în concordanță cu practica bibliografică, deși volumul este considerabil redus față de edițiile amintite („aproape la jumătate din numărul textelor cuprinse în acestea”, dar păstrându-și „suplețea” și „profunzimea paginilor”). Mărturisind că a avut în vedere, cu foarte mici excepții, „doar contribuțiile eseistice, memorialistice și publicistice” ale lui Marin Preda, autorul reține „mărturisiri cu caracter de document asupra epocii, reflecții privind istoria, politica, filosofia, arta, literatura, morala, dreptul și altele legate de suferință, de iubire sau de disperare și bucurie, de întâmplări și evenimente de-a dreptul memorabile”.

Textele reținute sunt ordonate conform criteriului alfabetic în funcție de titlul dorit „suficient de revelator pentru natura temei dezvoltate de autor în structurarea acestora”. Pentru o rapidă orientare, cititorului îi vine în sprijin  „indicele tematic”. Desigur, o lucrare de asemenea natură implică „un anumit grad de subiectivitate și de relativitate”, fiind posibile și alte texte, după cum „și titlurile propuse fragmentelor selectate” să implice și alte semnificații.

Oricum, „suita de observații morale și de reflecții” relevă, întâi de toate, „larga disponibilitate a prozatorului de a pune în discuție, sub semnul unui șir de interogații, lumea, viața, logosul ca ontologie și morală a creației”.

Legătura cu operele ce catagrafiază „lumea personajelor” este, evident, una organică, autorul punând foarte bine în evidență acele aspecte din „aventura conștiinței” unui scriitor de prim-plan al literaturii noastre postbelice, mare clasic contemporan, preocupat de teme majore cum ar fi relația dintre „individ” și „istorie”, dintre „conștiința morală” și pragmatismul individual, dintre trăirea în numele unui ideal și „spiritul primar agresiv” manifestat în varii ipostaze, la scară națională  („produsul violenței societății moderne, uzurpator al democrației naturale, dușman neîmpăcat al spiritului”).

Urmărind și acest aspect al „reflexivității” prediste, realizăm că atât în romanele avute în vedere de dl Marin Iancu (Moromeții, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni, edițiile indicate), cât mai ales în paginile de „publicistică, memorii, jurnal și corespondență” (Imposibila întoarcere din 1972, Viața ca o pradă din 1977, Jurnal intim. Carnete de atelier din 2008, ediție îngrijită de Eugen Simion și Oana Soare, dar și Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur din 1973, Timpul n-a mai avut răbdare din 1981 ori culegerea de articole, cuvântări și interviuri, Creație și morală, realizată în 1989 de Victor Crăciun și Corneliu Popescu), avem a face cu o mare conștiință scriitoricească, autorul „Moromeților” și „Celui mai iubit dintre pământeni” fiind unul dintre clasicii literaturii române contemporane, comparabil, prin substanțiala sa operă de după război, cu dimensiunea valorică a unui Liviu Rebreanu din epoca interbelică.

Urmărind indicele tematic, am reține, potrivit tematicii menționate, următoarele coloane încărcate de semnificații frizând anume aspecte avute în vedere, menite a da seama de „reflexivitatea” spiritului creator sub reflectoarele unei conștiințe de mare înțelegere existențială și viziune istorică. Se pot vedea ușor, astfel ordonate, atât semnificația mai generală sub care se așază „reflecția”, cât și o alunecare ușoară a unui indice tematic spre alte semnificații. Este vorba de serii lexicale cu conotații morale, literar-estetice, spirituale, în general de valori și atitudini în manifestarea lor concretă, tipologizantă:

-bucurie, aspirație, cinste, cruzime, cultul familiei, cumpătare, dăruire, datorie, împăcare, virtute, ideal, glorie ș.a.;  

-abjecție, agresiune, spirit primar, compromis, conflict, degradare umană, imoralitate, imixtiune, îngâmfare, idioțenie, imperfecțiunea omului, lașitate, natura umană, impuritate, violență, viciu, viclenie ș.a.; 

-accident, angoasă, dezamăgire, deznădejde, egoism, eșec, disperare, nenorocire, condiție umană, coșmar etc.;

-artist, artă, autoiluzionare, confesiune, contemplare, evazionism literar și social, filiație literară, forța creatoare, imaginație, esența creației, maturitate artistică, reflexivitate, curent literar, dispută literară, don-quijotism, literatura română, vocație, orgoliu profesional, tehnică literară, tehnica/ tema povestitorului, stilul scriitorului, singurătate, spontaneitate, subiectivism, ziaristică, tentația scrisului, transfigurare, trilogie, „făcătorii de cuvinte”, unghi de vedere, cărți preferare, „descoperitor de talente”, tiranie spirituală etc.;

-adevăr, autenticitate, bun-simț, caracter, decalog, demnitate, luciditate, „Marele singuratic” etc.; 

-dictatură, conducător, dogmatism, eveniment istoric, „obsedant deceniu”, „imposibilă întoarcere”, creator de istorie, război, vremuri, țăran patriarhal, tiranie, trădare, chiar „era ticăloșilor” am zice noi etc.;

– religiozitate, Dumnezeu, Iisus Cristos, parabolă etc.

Dar să ilustrăm și cu cuvintele scriitorului astfel de „conceptualizări” tematice, urmărind, bunăoară, ce spunea Marin Preda despre poezia românească contemporană și anume că „în general poezia românească de peste douăzeci și cinci de ani nu va fi decisă de poeții care au publicat până acum zece sau cincisprezece volume de poezii și care apar foarte des la radio și televiziune”, pentru că „poezia nu este nicio asceză, de cum vrea să spună cuvântul grecesc, asceză, este un exercițiu foarte dificil”, prin urmare „fiecare vrea o glorie foarte imediată din această artă dificilă”! „În general, adăuga prozatorul, marea poezie nu are public; adică nu are publicul ei! Așa deci, acești inși trebuie să-și accepte destinul și să lucreze mai mult sau mai puțin în umbră! Ce vreau să zic, mai mult sau mai puțin în umbră? Adică nici nu există propriu-zis poet autentic de astăzi în România, la cunoștința mea, care să fie o persoană mai de, cum să vă spun, nivele, așa, interbelice.” (Suplimentul literar și artistic al „Scînteii tineretului”, 16.02.1986, p.6). Sau : „Există poezie de consum, de fapt asta vroiam să vă răspund; sigur că există! Există, în general, adică poeți care se pomădează la toate întâlnirile posibile, să facă așa-zisa față care, cum se spunea pe vremuri la Hollywood, sunt tot timpul prim-planuri; dar ce se întâmplă mai târziu? Se văd și ridurile, se retrag în umbră! Asta-i situația!” (SLAST, 16.02.1986, p. 3).

Despre „proza actuală”, Marin Preda are „o părere foarte bună (…) cu rezervele pe care le fac de vreo cinci-șase luni față de proza numită de mine evazionistă”, care „nu mă satisface din niciun punct de vedere”. Rebreanu este romancier despre care se poate spune că „nuvelele i-au făcut mâna”. La scriitorii ardeleni, crede M. Preda, există stilistic „o ambianță în care viața este pătrunsă de claritate și nu de culoare, dincolo de ritmuri și armonii, de percepții și sentimente”, „o forță de reflecție și meditație care întotdeauna m-au atras.” (Creație și morală, M. Iancu, pp. 125).

Cât privește critica literară (vol. „Critică și morală”), ea, trăind din plin „obsesia afirmării”, este „o creație pe marginea creației, ficțiunea scriitoricească scapă investigației, în toate laturile operei”! Trebuind să evite „primejdia catalogărilor excesive”, critica are menirea „să lumineze astfel opera cu multiple puncte de vedere, stârnind curiozitatea spirituală a cititorului”. Nu atât judecăți de valoare „proverbial eronate” ar trebui să emită criticul literar, cât să indice „găsirea unei direcții”, să afirme doar „o parte de adevăr”, căci „adevărul total nu este posibil să-l exprime un critic”… Prozatorul  desfide „intruziunea nechemaților, care mimează foarte adesea pe cei care înțeleg, pentru ca la un moment dat să-și dea în petic. Mi s-a întâmplat nu numai o dată ca una sau alta dintre cărțile mele să fie obiectul atenției lor obtuze.”  Sau mai exigent: „După părerea mea, criticul literar este acel cititor care emite în scris idei greșite despre opera literară.” (Critică literară, pp.36-37). 

„Nu se scrie cu voie de la poliție, – afirmă Marin Preda într-o întâlnire cu studenți și profesori ai Universității din București, – acest drept al scriitorilor de a scrie este un drept câștigat prin luptă de scriitori români în societatea noastră, și pe care nu-l mai poate lua nimeni.” Scriitorul care spusese în fața dictatorului Ceaușescu textual „Dacă introduceți realismul socialist, eu mă sinucid!”, cere ca artistul să se exprime „într-un limbaj care, fără să renunțe la geniul național al expresiei, să rămână totuși comunicabil și după traducere…”, limba fiind pentru scriitor „suprema moștenire de lăsat urmașilor” (Creație și morală, V. Iancu, pp. 80-81). Aspirând „spre intemporal, adică spre o idee”, scriitorul vizează un „ideal estetic” pe care omul îl caută. Literatura „trebuie să aibă un mesaj cu implicații morale, din care omenirea să tragă învățăminte”, evitând atât „domeniul abstracțiilor” cât și „anecdoticul”, „amorful”, „livrescul” etc… (Imposibila întoarcere, M. Iancu, p. 82). Cât privește o anumită „obsesie” a scriitorilor, ducând la „mitul (suicidar) al lucidității extreme”, prozatorul spune că „nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și o luciditate prea mare” (Cel mai iubit dintre pământeni, M. Iancu, p. 83).

Creația artistică, sublimând suferința, este, aidoma crezului lui Lucian Blaga, unul din „răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul blestematei probleme insolubile”, admirând în aceasta „victoria noastră asupra morții” (Creație și morală, p. 35).

Rămânând doar la aceste considerații privind creația literară (poezia, proza, critica literară) și sensul mai înalt al acesteia, în general, vom observa o „fervoare” a ideilor desfășurată într-o dialectică a argumentației și pe o logică internă a creatorului autentic, fixat estetic pe transfigurarea artistică și raportabil la destin, individ, istorie, la acea triadă de concepte „individ – istorie – realitate” despre care prozatorul vorbea într-un interviu, convins că „fără istorie, romanul se asfixiază”…
În totul, ideea realizării unei asemenea cărți din scrierile lui Marin Preda, cum, de fapt, s-a făcut și în cazul altor scriitori (Eminescu, Maiorescu, Slavici ș.a., nu toți autorii fiind compatibili cu asemenea demers exegetic), trebuie salutată și apreciată ca atare, dl Marin Iancu fiind, în chestiune, unul din criticii și istoricii literari de valoare, care, cu metodă, răbdare benedictină și acribie vizionară, ajută la mai buna cunoaștere a omului și Operei. O operă care, iată, la Centenarul aniversar, își dovedește autenticitatea indelebilă, profunzimea și perenitatea…

 

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Lasă un răspuns

*