Cuvintele sunt vii. Ele îi unesc pe oameni sau îi distanţează. Acestea ştiu să rănească mai mult decât o palmă sau să bucure mai mult decât o sărbătoare. Au forţa de a te înălţa sau coborî, de a-ţi da viaţă sau omorî. Iar cei care stăpânesc forţa lor pot domina naţiuni şi fără să ţină vreo armă în mână. Dar există şi oameni care nu se folosesc de cuvinte decât în interiorul lor. Vorbind doar cu ei înşişi, de parcă s-ar teme să le rostească… nu cumva să le risipească. Ştiind ce impact pot avea acestea asupra altora atunci când sunt rostite. Având puterea să transmită emoţie, tristeţe, iubire, bucurie sau ură. Şi toată puterea lor e-n inima noastră. De acolo pleacă cuvintele bune şi cele rele, hotărând mai apoi cum, când şi cui să i le adresăm. Având o imensă importanţă şi intonaţia pe care o folosim. Pentru că un cuvânt rostit cu blândeţe ştie să mângâie şi să bucure. Şi acelaşi cuvânt spus cu ironie sau răutate aduce adâncă tristeţe şi amărăciune, pe care nu le mai poţi smulge din suflet. De aceea cuvintele pot schimba destine. Îl poate întoarce pe un om de la bine la rău şi de la rău la bine. Uneori însă suntem prea ocupaţi şi n-avem timp să rostim cuvintele bune. Promitem. Nu ne ţinem de cuvânt. Zdrobim inimi. Iar cuvintele rele sunt din ce în ce mai uşor de rostit. Doar că timpul trece şi nu mai reuşim decât să ne întoarcem cu ochii spre inimă şi să zidim în ea numai cuvinte înălţătoare. Căci toată puterea lor e-n noi!
Doina DABIJA / UZPR Chișinău