default-logo

Poeți de limbă română din Serbia în Editura Academiei Române. Colecția „O sută și una de poezii”. Nicu Ciobanu

NICU CIOBANU (n. 26 august 1960, Sân-Mihai, Voivodina) – poet, traducător, gazetar. Școala primară (1967-1974) și liceul la Sân-Mihai, Alibunar și Vârșeț (1974-1978). Absolvent al Facultății de Drept de la Universitatea din Novi Sad și licențiat al Facultății de Filosofie cu o lucrare despre poetica lui G. Bacovia. Secretar al Societății de Limba Română din Vârșeț (1976-1991). Debut editorial cu volumul de poezii „Păsări neînșeuate” (Panciova, 1981). A lucrat vreme de 15 ani la Radio Novi Sad (emisiunea „Teatru radiofonic”). Redactor la TV Novi Sad (emisiunea cultural-artistică „Reflex”, 1997-1999). Președinte al „Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina” (1990-2002), iar din 1996 al Uniunii Teatrelor de Amatori. Redactor la Editura „Libertatea” (1993-2000). Director al Casei de Presă și Editură „Libertatea”, numit de Parlamentul din Voivodina (2001). Membru fondator al formațiunii politice „Alianța Românilor din Voivodina”. Redactor responsabil al ziarului „Libertatea” (2008) și al revistei „Piramida” (2010).

Opera poetică: „Păsări neînșeuate”, 1981; „Om singur visând”, 1981; „Împrejurări inexplicabile”,1990; „Depoetizare”, 2002; „Vânător din labirinturi”, 2007; „Obscură, lumina”, 2010; „Imediate rătăciri”, 2014; „Dialectica iubirii”, selecție, 2016.

A tradus în românește „Dialog și toleranță” de ĐuroŠušnič (1999) și este antologatorul în sârbă al volumului de proză scurtă românească (20 de autori) „NadomakVitlejema” (2010); „Lirica româno-sârbă”, antologie, în colaborare cu SlavomirGvozdenovič, 2020.

Eseuri, studii și cercetări: „Pe aripile inspirației”, 2008; „A fost odată «Libertatea»” – eseuri & tablete, 2013; „Șapte decenii de beletristică. Mic dicționar de cărți și autori (1945-2018)”, 2019; „Eleganta risipire – studii și cercetări”, 2019.

Poezia lui este tradusă în sârbă, engleză, franceză, suedeză etc.

Au scris despre opera sa: SlavcoAlmăjan, Ion Deaconescu, Costa Roșu, Mariana Dan, Ștefan N. Popa, Ioan Baba, Catinca Agache, Florian Copcea, Ion Sârbulescu, Ionela Mengher, Ion Rotaru, Ecaterina Țarălungă, Cătălin Bordeianu ș.a.

Inclus de criticul și istoricul literar Florian Copcea la capitolul „Transmoderniștii”, alături de Pavel Gătăianțu („O istorie a liricii românești din Serbia”, 2018) – „transmodernismul” fiind de fapt un concept aproximativ exprimând spiritul transdisciplinar al modernismului, conform noii paradigme propuse de Theodor Codreanu în lucrarea „Transmodernismul”, 2011 -, poetul Nicu Ciobanu este, în definitiv, un „postmodernist” de acută percepție a actului poetic, optând pentru o „demitizare” a limbajului poetic. Programul său liric merge pe „Depoetizarea realității”, așa după cum se intitulează poemul care deschide antologia de față, autorul mărturisind un scepticism față de cuvinte, o atitudine defetistă față de limbajul poetic. Spiritul său, setos de fațeta reală a lumii oricât ar fi aceasta de „crudă”, preferă realitatea nefardată, autentică, originară, respingând tot ceea ce este convenție, artificiu, „împodobire” a faptului real: „Nimic nu mă mai mișcă -/ nici limbajul profetic al pietrelor,/ rătăcit prin biblioteci imaginare,/ nu mă mai fascinează.// Orice metaforă scufundată în vers/ este ignorată de jos în sus/ cu o forță egală cu greutatea/ volumului de realitate depoetizată.// Nici cuvintele/ și cu atât mai puțin necuvintele/ nu mă mai apropie de esență.// Doar de deșertăciune/ cu desăvârșire m-apropii.// (…)// Doar gândul,/ singurul,/ că nimic nu mă mai mișcă -/ m-ar putea mișca.”

Cu atât drama poetului este mai originară și plină de conținut cu cât noul său limbaj poetic refuză convențiile imagistice, fiind mai de-complexat de toate imponderabilele ce amenință spiritul curat, nud, pur al poeziei. Astfel, meditația filosofică se centrează pe ideea-concept, precum este percepută noțiunea de timp în „Vibrații paralele”: „Timpul este oglinda vibrațiilor noastre,/ percepută precum o respirație/ pe care fixăm momentele trăite.// Timpul e noțiune,/ e reflecția trăirilor noastre,/ în afara lor el nu există.// Timpul suntem noi,/ vigoarea energiei pe care o emanăm.” Această „depoetizare” a realității impune teza unui subiectivism ființial, realitatea fiind nu un dat preexistent ci chiar zămislire a gândurilor noastre: „Gândurile noastre, cuvintele rostite/ zămislesc realitatea./ Ne naștem și suntem ceea ce rostim.” („Vibrații paralele”).

Dincolo de „povara bagajului lexical”, poezia – spune dl Nicu Ciobanu – „mobilizează”: „Intense, profunde – precum cuvintele/ rostite în hăul enigmatic – sunt trăirile/ pe care le naște poetul,/ le oferă lumina născătoare de lumină/ să ajungă dincolo de prăpastia iscată/ între cuvinte și necuvinte, între a fiși a nu fi.” („Lumina născătoare de lumină”). Ipostaziat așa de mefient în posibilitățile de cuprindere și exprimare ale limbajului, poetul este un „revoltat”, un „etern răzvrătit”, „un rebel însingurat, precum tunetul în mijlocul câmpiei”, privind lumea „cu îngrijorare” și acceptând „miracolul existențial”:

„Nu este indiferent.

Replicile sunt tranșante,

atitudinile nu-i sunt lipsite de discernământ,

sentințele sunt usturătoare, incisive.”

Dincolo de falsele convenții sub care ni se înfățișează realitatea, în timpul acesta al postmodernității pe care-l trăim, trebuie căutat spiritul originar, firesc și de bun simț al lumii. Acesta este „drumul adevărului” pentru care optează poetul, simplitatea curată și nepervertită a gândului întemeietor de nouă paradigmă creatoare, capabilă a degaja esența gândului curat și, deci, a trăirii nepervertite:

„Nu este nepăsător.

Mai degrabă este unul care neagă,

Condamnă tot ce este ancorat

În falsitate, lacune ale lumii moderne,

În falsa compătimire.

În fața lui se scrie o lume în care,

Pe drumul adevărului,

Se nasc cuvintele nerostite.”

O etică filosofică a reflecției poetice, așadar, capabilă să redea omului sentimentul identitar al plinătății și trăirii nemijlocite „în paginile de lumină eternă a poeziei”, după cum aflăm dintr-o altă artă poetică, „Lecția de poezie”: „Poeții, în singurătatea lor,/ cred în poezie.// Între ei și eternitate,/ picură stropi de tăcere,/ răsunătoare precum/ ecoul gerului în fața oglinzii.” Aflați sub un regim mereu interogativ („din ochi le țâșnesc întrebările”), poeții „trăiesc eternitatea, / prin lumina stejarului,/ alteori întrebările din ochii lor/ se transformă/ în niște pânze minuscule de corabie/ care opresc furtuna.”

„Orbiți de realitate”, în urechile poeților „răsună sinistra tăcere”, inima li se transformă uneori „într-un ochi închis prin care/ curge toamna”, iar „pe buzele lor/ răsar necuvintele/ ce așteaptă să încolțească/ în paginile de lumină eternă a poeziei” („Lecția de poezie”).

Poezia înregistrează spectacolul nefiresc în „falsitatea” lui al lumii, „risipa de fast, de zâmbete false”, emoțiile „pieptănate”, violența asupra omului de rând care „se lăfăie cu toată splendoarea”. În toate aspectele sub care se manifestă („fizică, verbală, emoțională/ sexuală, economică, socială”), violența este apanajul „personajului emblematic”: „Autoritar, curajos și mai cu seamă fudul,/ prada propriei năruiri în hăul falsității”. Reflecția aceasta de morală socială este extinsă la un areal mai larg de o coloristică și specificitate aparte:

„Ah, Balcanii – o amăgire dureroasă,

sărăcia intelectuală este mereu împinsă

sub preșul conștiinței.

 

Omul de rând se prăbușește de rușinea altuia,

înghite degradarea precum pastilele de

aspirină

 

În fața întunericului

picură o continuă revărsare de uman,

demnitate, de emoție și respect.”

(Personaj emblematic)

De o patetică și ferventă manifestare, spiritul unanimist al poetului atinge, astfel, oricât de teoretic ar părea discursul poetic, chestiuni de morală socială. Poezia este impregnată, astfel, de atitudini civice, în numele unui justițiarism de reflecție filosofică, devoalând pregătirea intelectuală a poetului. Este de-a dreptul memorabil recursul la restaurația omului firesc, natural, nesofisticat, curat și pur, în exprimări tranșante ce incriminează substanța insidioasă a lumii în care trăim: „La dracu cu serile dansante și/ nunțile voastre”, „la naiba cu tine, femeie ideală,/ cu mirosul tău înșelător”, „la naiba cu tine, făptură umană – e timpul/ când trebuie să-ți vezi de treabă/ și să gândești la nocivul tău chip/ omenesc.” („Niște făpturi umane cu chip nociv”).

Chiar percepția propriului sine este îndoielnică, aproximativă, crede poetul în „Falsa percepție a sinelui”,referindu-se la „omul de rând” care „trăind cu propriile orgolii/ devine oglinda falsei imagini a sinelui” în fața „măreției necuprinsului”:

„Ce este omul care nu atinge armonia,

căruia îi lipsește chipul desăvârșit,

străin de virtuți, preaplin de fals,

fără demnitate?

 

Neacceptând ceea ce cu adevărat este,

devine o încercare ridicolă de a fi stăpânul altuia.”

            Sub acest aspect al reflecției deimplicitși restauratororganon, cu observații incomode și chiar pline de cruzime, Nicu Ciobanu se înrudește cu marele poet sârb Ion Miloș, în poezia căruia toate marile teme, care privesc sufletul omenesc (existența, societatea, artele poetice, iubirea chiar…), implică ecouri de realități sociale ori reflecții de asemenea substrucție. Iată, bunăoară, reflecția din poemul „În fața unor adevăruri”, pe ideea căutării „sinelui adevărat” într-o lume contaminată de false principii, de tot felul de infatuări, convenții fariseice și nonvalori:

„Singur cu sinele propriu,

să-și regăsească chipul –

din toți în cei care sălășluiește.

 

E clipa când își poate întâlni sinele adevărat,

în care te întrebi

ce-i de făcut într-o lume fără de principii,

în care infatuatul devine reper,

în care nonvalorile

sunt arborate precum drapelul la sărbători?”

Ehei, lupta asta cu nonvalorile înfumurate și țopârlănismul unor neisprăviți, mojicia unor decidenți politici și culturali, într-o conjunctură de mizerii și de reciproce servituți balcanice, nu e numai lupta poetului Nicu Ciobanu!… E o luptă ubicuă și atotprezentă căreia numai timpul cernător de valori îi va decide soarta. Să ne amintim puțin de remarca lui Raymond Poincaré: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”, preluată ca motto de un romancier român din interbelic (Mateiu I. Caragiale)… Aici, la intersecția paralelei 45 cu meridianul locului, tema aceasta a „de-meritului” bârâcat … în sus – vorba lui Eminescu – era una din ideile forță ale gazetăriei eminesciene, cu care lirica lui Nicu Ciobanu pare să empatizeze perfect!

Dar, cum mereu a fost așa în istoria națiunii noastre, de mult timp transfrontalieră, o sesizează destul de tranzitiv și o amendează ca atare poetul într-o „Depersonalizare”:

„Mereu a fost rău,

dar niciodată n-am trăit răul

mai rău decât acum.

Răul țâșnește de prin toate cotloanele –

niciodată mai multă incompetență,

primitivism,

improvizări.

 

În comunism ai putut să gândești liber,

dar era un risc să vorbești liber,

azi poți vorbi liber,

însă se recomandă să gândești

în spiritul dicteului puterii,

indiferent de veșmântul sub care se ascunde.

Structurile nu pot fi demontate

de un vânt primăvăratic –

câinii latră, caravana trece.”

De aceea, constată poetul, „se trăiește cu sentimentul depersonalizării” și „cu starea de victimă a umilințelor/ în fața asaltului prea plin de aroganță/ al celor ascunși în spatele unui mandat trecător.”

„Nefirescul nu e o stare normală”, declară Nicu Ciobanu în poezia „În umbra ghirlandelor”, „adevărata lumină/ nu vine de la licuricii din noapte”, nici de la becurile ghirlandelor care atârnă pe străzi”, – atunci de unde să-ți vină optimismul de care ai nevoie în lupta cu viața!… Iar dintr-o „Indolență” aflăm că oamenii rămân aceiași „Dintotdeauna mici și simpli, absenți, creduli,/ victime ale marketingului politic și campaniilor electorale,/ indiferenți la schimbarea anotimpurilor/ și la sudălmile măturătorilor de stradă.”

Vâna incriminant-sancționatorie a poeziei lui Nicu Ciobanu este atât de puternică încât la mai tot pasul lectural am putea inventaria lexeme, sintagme, versuri întregi din același registru vitriolant de acuze și ironii sarcastice, în numele aceleiași idei a apărării firescului, normalului, naturalului, curățeniei din om („ființă sociabilă,/ homooeconomicus”), ființei nefalsificate, integre: „Liniștea din locurile publice este păzită de polițiști,/ de unități speciale, de mitraliere”, „Lumea liberă se prăbușește/ sub povara deciziilor politice”, o lume „care se degradează fără de rușinea celor vinovați”…

Iată un inventar de itinerantă spontaneitate de titluri poetice, sugerând fie tremurul gândului în lumina dureroasei lucidități (tema „trecerii” fiind una obsesivă), fie „neagra” percepție poetică a unei lumi îndepărtate de „firesc” și dreapta măsură a lucrurilor: „Clipe pierdute în așteptare”, „Dilematica povară”, „Numărătorul firelor de iarbă”, „O altă inscripție”, „Indolență”, „Eșecuri printre clipe de extaz”, „Omagiu țăranilor”, „Fascinația dezrădăcinării”, „Iată ce-ți e omul…”, „Lumina-oglindă”, „Moțăială pe harta minoritară”, „Inevitabila risipire”, „Ochiul împietrit sub treptele orașului”, „Ținutul lipsit de lumină”, „Neputința”, „Iluzie și adevăr”, „Căutarea propriei identități”, „Vremurile reînnoirii”, „Firescul brodat de imaginație”, „Exil”…

Desigur, paleta tematică este, dincolo de relieful socio-moral, mult mai amplă și foarte grăitoare pentru un poet de meditație în acolade vizionare destul de originale. Iată-l pe poet în „Dilematica povară” aflat  în așteptarea venirii Anului Nou, „acel firicel de lumină, speranță,/ care ne ademenește spre altceva”, dar în perspectiva unor negre premoniții:

„Unde este lumină, există și întuneric

și în fiecare început există ceva putred

 

Ni se așterne noul an,

nu precum un covor presărat cu stele,

ci ca spaime, amenințări,

semne de întrebare.

Oare doar atât?”

 

Scriitorul Nicu Ciobanu face parte, după propria-i mărturisire, dintr-o a treia generație postbelică, dimpreună cu Pavel Gătăianțu, Mariana Dan, Vasa Barbu, Vasile Barbu, Valentin Mic, Mariana Stratulat: „este generația tentată de capcanele postmodernismului, a căutării noilor forme de exprimare poetică, fiecare evoluând (cu mai mult sau mai puțin succes) pe linie proprie”. (Cf. Nicu Ciobanu,„ Literatura de referință nu se naște neapărat doar în marile centre”, în „Logos”, anul XV, Nr. 6, septembrie 2020, p.162).

Să reamintim că prima generație a fost aceea a tinerilor strânși împrejurul revistei „Lumina” (Vasco Popa, Radu Flora, Mihai Avramescu, Ion Bălan, Florica Ștefan, Ion Marcovicean, Traian Doban, Simion Drăguța, Ion Marcovicean, Iulian Bugariu, Mihai Condali, Cornel Bălică, Miodrag Miloș, Ion Miloș), iar generația de mijloc fiind ilustrată de postmoderniștii SlavcoAlmăjan, Felicia Marina Munteanu, Ioan Flora, Petru Cârdu, Olimpiu Baloș, Eugenia Bălteanu, Ileana Ursu, Mărioara Baba Vojnoviš, Ioan Baba, Aurora Rotariu Planjanin.

Poet de amplitudine tematică, cu precisă alonjă socială într-o postmodernitate globalistă la meridianul românesc al Europei sud-răsăritene, Nicu Ciobanu se dovedește, prin antologia de față, DILEMATICA POVARĂ, „un creator original, care, prin poezie, a înțeles să conserve identitatea neamului din care se trage și să sincronizeze literatura de expresie română din Serbia cu cea universală” (Florian Copcea).

(va urma)

 

Zenovie Cârlugea

Tg.-Jiu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*