Seculara ocupație informativă rusească

Cel de al V-lea volum din monumentalul decalog al „Istoriei serviciilor secrete românești până la 1944”, semnat de general (rtg) prof. univ. dr. Marian V. Ureche tratează perioada  domniilor lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Un detaliu, aparent fără importanță, ne-a atras atenția la prima răsfoire a celor 717 pagini ale tomului prea plin de date ale căror semnificații pot fi descifrate doar printr-un studiu laborios. La 17 noiembrie 2019 se împlinesc 377 de ani de la prima atestare documentară a unei misiuni informative a Rusiei în spațiul românesc. În realitate, după cum autorul demonstrează în volumele precedente,  statul rus a desfășurat activități secrete de informații vizând statele românești cam de pe la jumătatea secolului al XV-lea, când Ivan al III-lea  a pus temeliile viitorului imperiu, triplând teritoriul Rusiei și stabilind relații diplomatice pe continentul european cu Papa de la Roma, Imperiul german, Moldova, „regatul ungar”, dar și cu Turcia, Iranul și Crimeea. Ștefan cel Mare, ca să pareze ambițiile expansioniste ce amenințau Moldova și-a căsătorit fiica Elena (Olena), rezultată din căsătoria cu Evdochia de Kiev, cu fiul țarului Ivan al III-lea, iar nepotul său din această alianță matrimonială, marele cneaz Dimitrie al Vladimirului, Moscovei și Novgorodului, împreună cu mama sa marea cneaghină Elena, au  căzut victime unor intrigi conspiraționiste,  fiind uciși, pentru ca Dimitrie să nu succeadă la  tron.

Dintre  marii noștri  istorici, cel mai  preocupat de afacerile secrete ale Moscovei, menite a se extinde teritorial, economic și politic până la  Carpați, a fost Nicolae Iorga. Savantul a dat, însă, atenție evenimentelor din secolele  al XVIII-XX-lea, cu privire aparte asupra perioadei interbelice. Cercetările asupra rolului activităților secrete de informații în istoria românilor sunt rarisime și incidente unor momente de referință, respectiv mica unire din1859, războiul de independență din 1877, Marea Unire din 1918. Marian V. Ureche  realizează, în premieră, o amplă cercetare specializată pentru a pune în evidență resorturile secrete ale istoriei naționale în răspântia a trei mari imperii  și nu am putea spune că strădaniile sale nu dau rezultate, sau că acestea nu relevă suficiente învățăminte de care ar trebui ținut seama în prezent. Numai un exemplu, România și vecinii ei în ecuația geopolitică ruso-turcă, rezultă a fi o chestiune de afaceri externe și de afaceri secrete la fel de actuale azi ca și în secolele al XV-XIX-lea.

Pentru cercetarea informativă secretă a intențiilor Turciei, domnitorului Moldovei, Vasile Lupu   i-a fost rezervat rolul unui agent de informații și influență de mare anvergură, iar cancelaria domnească și sfetnicii săi se aflau sub atenta veghe a trimisului special  al Posolski Pricaz, Afanasi Laurentevievici Ordin-Nasciokin. După a treia întrevedere cu domnitorul, acesta în asigură că-l va sluji pe țar în toate […] și-i voi face cunoscute  Măriei sale toate treburile. Ce urmărea, în fapt, Rusia ? Să valorifice relațiile foarte bunele ale domnitorului moldovean cu Turcia, deoarece la momentul respectiv Moscova nu avea cele mai bune posibilități informative la Înalta Poartă. Serviciile aduse de Vasile Lupu nu erau gratuite. Nasciokin trimite misivă la Moscova cu cuvânt de ordine: „Să fie lăudat domnitorul pentru serviciile sale și să i se trimită regulat simbria”.

Rolul bisericii în afacerile secrete este evidențiat și în această perioadă istorică, marcată de despriderea de Constantinopol  a Bisericii Ortodoxe Ruse, care și-a asumat propriul rol pentru „ameliorarea zestrei dogmatice a ortodoxiei”, în care scop numeroase solii ale clericilor sunt conduse de demnitari selecționați de Posolski Pricaz („ochiul întregii Rusii”) și care realizează ample misiuni de cercetare, studiu și documentare în toate spațiile ortodoxismului. În replică, are loc un continuu pelerinaj la Moscova al mitropoliților, arhimandriților și clericilor de alte ranguri pentru a  primi milostenii și a cere  daruri, bani, pictori și protecție pentru biserici. Aceste contacte aparent religioase acopereau scopuri politice, iar sistemul va funcționa, avînd a-și  „dovedi eficiența timp de două secole”.

Monumentala și unica sinteză închinată istoriei românilor – cum numește  academicianul Dan Zamfirescu opera lui Marian Ureche- apare într-un moment de criză al scrierii și studiului istoriei adevărate, un moment în care atacul la identitățile popoarelor pare a fi strategia de succes a noului internaționalism. Evul mediu nu a fost lipsit de atentate la adresa identităților etnico-religioase, mai ales că acestea erau pe cale de afirmare, deci mult mai vulnerabile. Cu toate acestea, românitatea ortodoxă a rezistat între islam și catolicism. Unele dintre resorturile rezistenței pot fi descifrate și mai bine înțelese din capitolul al X-lea „Rezistența prin credință, siritualitate și cultură” (pag.567-620), respectiv secțiunile  anume dedicate: „Vasile Lupu și eforturile sale de preluare sub control a patriarhiilor ecumenice, percepute ca front avansat în lupta cu islamul și alte credințe” (pag.576-585), „Matei Basarab și reziztența prin ortodoxie și cultură” (pag. 601-611) și „Vasile Lupu și ortodoxia percepută ca scut în lupta cu islamul și alte religii” (pag. 612-620).

Pe frontul apărării ortodoxiei, cei doi domnitori au avut adversari puternici în finanțatorii patriarhiilor Contantinopolului, Alexandriei și Antiohiei, printre care Johann Rudolph Schmidt,  emisar oficial al Imperiului habsburgic la Poarta otomană, bailii venețieni și ambasadorii  Olandei și ai Angliei la Constantinopol.  Implicarea domnilor țărilor române în susținerea patriarhiilor ecumenice le-a adus  o importantă influență politică și recunoaștere externă, dar și adversități, care au fost tranșate prin armele diplomației secrete în relațiile cu Înalta Poartă, Rusia, Serenissima Republică a Veneției, Imperiul Habsburgic, principii Transilvaniei, cu Polonia și Ucraina.  Vasile Lupu s-a impus ca lider al ortodoxiei, preluând nu doar datoriile Patriarhiei Constantinopolului, ale Sfântului Mormânt și pe cele ale mănăstirilor de pe Muntele Athos, ci și administrtarea efectivă a patriarhiei, context în care  „Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului”  a lui Petru Movilă, amendată de Sinodul panortodox de la Iași din 1642 a fost  recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei.

Perioada celor două domnii ne lasă mărturie și asupra unor ,operațiuni umede”soldate cu lichidarea fizică a agenților nesiguri, ori a trădătorilor. Printre cei căzuți în dizgrație s-a aflat și patriarhul Partenie al Constantinopolului, căruia i-au fost sistate subsidiie, fiind cercetat asupra aspectelor financiare și exilat. A revenit în scaun cu sprijinul rezidentului habsburgic Rudolf Schimidt. În aprilie 1651 i-au fost dovedite „împărtășirile confidențiale” cu agentul împăratului Ferdinand al III-lea, iar  o lună mai târziu a fost ucis în stradă. Rudolf Schmidt a lansat, firește, ipoteza unui asasinat comandat de domnitorii români, de care nu ar fi fost străin noul patriarh Ioanichie. Un sfărșit tragic a avut și Antonio Grillo, mare dragoman al Veneției ,  cuscrul și informatorul lui Vasile Lupu la Constantinopol, care a fost sugrumat de turci în închisoarea de la Hârsari, în anul 1649.

Domniile de durată, Matei Basarab  între 1632 și 1654,   Vasile Lupu de la 1634 la 1653 ,   au reprezentat perioade de stabilitate în vremuri agitate, cu permanente amenințări, iar intrigile și conspirațiile le-a pus în pericol tronul. Uneori, au prevenit conspirațiile cu mijloace tipice urzelilor clandestine, alteori, însă, anvergura operațiunilor secrete le-a scăpat de sub control celor doi domnitori, care au fost învrăjbiți, Vasile Lupu râvnind la tronul Munteniei, dar și la cel al Transilvaniei, pornind, până la urmă, război împotriva confratelului cu care se aliase înttorr-o coaliție  antiotomană („Liga Creștină”), război ce va marca, de altfel, și încheierea epocii lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Noul patriarh al Ierusalimului, Paisie, a fost întronizat de Vasile Lupu cu susținere din partea Marelui Duce de la Moscova și a domnitorului muntean Matei Basarab

Analist de informații consacrat, autorul nu se hazardează în a interpreta faptele și a le da semnificație de adevăr istoric înainte de a le reconstitui întregul lor context, ceea ce implică răscolirea arhivelor, o întrepridere nu numai dificilă, dar pe alocuri și restricționată. Raționamentele analitice pot suplini asemenea obstacole în cunoaștere și conduce la concluzii corecte, în măsura în care acestea pot fi raportate la precedente cu valoare de dat istoric, ceea ce în opera autorului constitue regula.  Cărțile prof. univ. dr. general (r) Marian V. Ureche (acest volum fiind a zecea apariție editotială de remarcat, fără cursurile universitare de uz intern) nu se citesc ușor, ele vizează un segment al cititorilor inițiați și o elită intelectuală  pe cale de extincție, ceea ce în perspectivă istorică îl va putea consacra, în conjuctura potrivită, drept întemeietorul unei noi ramuri a istoriei naționale, ceea ce academicianul Dinu C. Giurescu a anticipat, iar ceilalți prefațatori  ai seriei de volume din „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944”nu au ezitat să confirme.

Statul Vatican deține în fonduri arhivistice neaccesibile un tezaur de informații care dacă ar fi cunoscute, s-ar rescrie nu numai istoria românilor, dar și a unei importante părți a lumii.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

art-emis.ro

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.