137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU, prietenul lui Gib I. Mihăescu

Cezar Petrescu, viitorul scriitor precoce, s-a născut la  1 dec. 1882, în cornuna. Hodora-Cotnari, jud. Iasi.
 A fost fiul lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în științe agricole de la Paris, prof. la școala de horticultură din Roman, și al Olgăi (născută Comonița), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Primii doi ani de studii le-a făcut  acasă  între anii 1899-1901, următorii doi îi face la Roman (1901-1903). Liceul îl urmează la Iași, apoi la Roman unde a dat bacalaureatul în anul   1911. Încă din timpul liceului începe să scrie fără să publice. Urmează Facultatea de Drept a Universității din București, obținând licența in 1915. Debutează cu nuvela “Scrisori” în revista “Sămănătorul” în anul 1907. Colaboreaza la “Facla”, “Opinia”, “Versuri si proza”, “Cronica”, “Chemarea” s. a. In timpul primului război mondial, este reformat, apoi fiind functionar. În decembrie. 1918 se mută la București, unde intră în ziaristică: codirector la revista. social-politica “Hiena “(1919), redactor la “Adevărul”, “Dimineața”, “Bucovina”, Țară nouă, apoi s-a mutat la Cluj, împreună cu Gib I. Mihăescu unde  lucrează la ziarul “Voința” (1920) si întemeiază împreună cu Gib I. Mihaescu și Adrian Maniu, revista “Gândirea” (1921). Debut editorial cu “Scrisorile unui răzeș” (1922), având drept model „scrisorile” lui A. Daudet și fiind, structural și stilistic, textele unui neosămănătorism programatic. A continuat să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri): Drumul cu plopi (1924), Omul din vis (1925), Omul care și-a găsit umbra (1928), Aranca, stima lacurilor (1929), paralel cu munca la primul său roman,” Întunecare”. Bolnav, revine la Bucure;ti (1923), intră în redacția cotidianului lui N. Iorga, “Neamul românesc”, părăsește cercul “Gândirii” în anul, 1925 și fondeaza ziarele “Cuvantul” si “Curentul” (1928). Apariția romanului ”Întunecare” (1927-1928), amplă frescă socială a primei conflagrații și a anilor `20, cu profundă dezamăgire a „jurămintelor trădate”, îi aduce consacrarea. Publică numeroase alte romane, organizate într-o vastă „cronica românească a veacului XX”, ale cărei secțiuni și motivații de concepție le expune în prefața. la “Plecat fără adresă” (1932), “Calea Victoriei” (1930), “La Paradis general” (1930), “Comoara regelui Dromichet” (1931),” Baletul mechanic” (1931), ‘Oraș patriarchal” (1933), “Aurul negru” (1934),”Cheia visurilor” (1935, 1907 ,1935-1943); “Duminica orbului “(1935), “Ochii strigoiului” (1942), “Carlton” (1944), “Adapostul Sobolia” (1945), “Războiul lui Ion Săracu” (1946), “Tapirul” (1946-1947) s. a. A dat o ampla reconstituire biografica (romanțată) a vieții lui Eminescu în trilogia” Luceafărul, “Nirvana,” “Carmen saeculare” (1935-1938). Autor al câtorva cărți pentru copii, cu o mare audiență, devenite „clasice”: “Pif Paf Puf “(1930), “Fram, ursul polar” (1932). Primește Premiul National pentru proză (1931).Este secretar general în Ministerul Artelor (1936). Apoi devine director al ziarului oficios România (1938), al revistei. “România literară” (ambele suprimate în 1940). Și-a cumpărat casă la Bușteni unde este acum muzeul Cezar Petrescu, pe care am vizitat-o cu ani în urmă. In hol mobilierul este format din fotolii, canapele, măsuțe, iar pe pereti sunt tablouri în acuarelă. Ne atrag atenția statuile lui Cloșca și Crișan realizate tot de O. Han, dăruite scriitorului. De-o parte și de alta a holului se găsesc, simetric, câte două camere, care în timpul vieții scriitorului aveau destinații diferite: dormitorul mamei și cel al soției, în dreapta, sufrageria și biroul de primire, în stânga.

In încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tiparite și manuscrise. In încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise.

Camerele din stânga -sufrageria și biroul de primire- sunt mobilate corespunzător: masa și scaune, biblioteca-studiou, rafturi cu ceramică, vaze servicii de masă și de cafea, tablouri, etc.

Încăperile de la etaj sunt amenajate ca în ultimul an al vieții lui Cezar Petrescu. In camera de lucru sunt biroul cu două corpuri, pe care se află o mapă cu un manuscris, tocuri, creioane, etc., un dulap, o etajeră, o măsuță cu serviciu de cafea, servieta, batista și pălăria scriitorului din fetru. In camera alăturată – cabinetul de presă. Biblioteca se află în prelungirea holului, de care este despărțită printr-o ușă de fier forjat. Cele două rânduri de dulapuri cu cărți ocupă doi pereți mari. Din această cameră se intră într-o verandă îngustă și lungă, cu vedere spre valea Prahovei, în care se află un birou mic din lemn de brad, o măsuță, fotolii de pai, tablouri, etc. Tot la etaj era și dormitorul scriitorului.

Întâlnindu-se într-o seară la Capșa cu Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, care se plângeau că nu au bani, că poezia nu îi ajută în acest sens, Cezar Petrescu le plătește consumația, spunându-le: Măi băieți, scrieți ca mine un roman pe săptămână și atunci veți avea ce să mâncați și să vă cumpărați o vilă la Bușteni.

După al doilea război mondial, este primit   membru al Academiei. (1955), scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realități:”Doctorul Negrea” (1949), “Vino și vezi” (1954), “Ai noștri ca brazii” (1955),”Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine” (1955) etc, sub nivelul literaturii sale anterioare. încearca o racordare a „cronicii” sale epice cu „rădăcinile altui veac” într-o serie de fragmente românești axate pe momente din secolul al XIX-lea: “Ajun de revolutie 1848” (1954), “Vladim sau Drumul pierdut” (postum 1962), unde regăsim timbrul propriu scrisului său. înainte de moarte, și-a revăzut întreaga creație nuvelistică: “Cele dintai povestiri” (1958), “Drumul cu plopi” (1961). Aceste din urmă cărți au fost impuse de regimul comunist-criminal. Câteva interesante reflecții de creație, însemnări de laborator etc. în “Scriitorul și epoca sa” (1956), “Mărturiile unui scriitor” (1957). A tradus, și a  colaborat., sau a „stilizat” traduceri din Balzac, Șolohov, Fadeev, Ajaev, Gladkov, Gorki, A. M. Tolstoi si Lev N. Tolstoi. Traducerile din scriitorii ruși și sovietici au fost impuse de programele edituri Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.Literatura lui Petrescu a fost  foarte gustată în epocă, având un imens succes de public, cu toate rezervele formulate de critica de autoritate, ambiția sa cuprindea într-o amplă frescă epică momentele nodale ale istoriei societății românești de-a lungul unui întreg secol (de la 1848 până după 1934), din perspectivă critică a unei poziții patri-arhaiste, ostilă capitalismului, cu argumente ideologice conservatoare, urmărind ravagiile unui sistem economico-social asupra destinelor individuale („inadaptabilul”) și colective (clasele, geografia „provinciei”, și a capitalei) într-o tonalitate sceptică, decepționată, sumbră, cu o reală percepție premonitorie a unui sfârșit de epocă.


Obsesia fundamentală a literaturii lui PETRESCU este ideea unui destin tragic, marcând – sub raport individual și colectiv – lumea românească a veacului XX, surprinsă în momente de răscruce. Scriitorul crede într-o „fatalitate” ce apăsa asupra noastră, născută din conjugarea factorilor istorici, geografici, social-politici generatori ai unui echilibru instabil, între Orient și Occident, trecut și prezent, sat și oraș, patriarhalitate și civilizație tehnică etc. Sentimentul unei instabilități se conjuga cu paseismul și cu retorica unei deziluzii în promisiunile (eșuate) ale „fericirii planetare” anunțate, in pragul veacului, de marile progrese ale științei și tehnicii. De altă parte, presentimentul unei destrămări generale, vizând toate straturile societății, anunța un viitor de prăbușiri apocaliptice. Cariera prodigioasă a gazetarului îl familiarizează pe PETRESCU cu cele mai diverse medii, de la formele de existentă ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții „târgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal. La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a „faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului. Cheia visurilor, Carlton). Concluzia radiografiei întreprinse pe orizontală (ca o „geografie” a lumii contemporane, în topografia sat-oraș-capitală) și pe verticală (în sondajul istoric: „rădăcinile” dramei căutate în veacul trecut, antagonismul tolstoian „război și pace”, coborârea în psihologia abisală: „fantasticul interior”) o „identitate în deznădejde” a grupurilor sociale în conflict, lipsa soluțiilor într-o lume amenințată cu iminenta prăbușire. Minată de contradicții insolubile, aglutinând forme rezistente de feudalism și patriarhalitate cu rapide (și inaderențe) prefaceri tehnice, sociale, politice – societatea contemporană poartă însemnele miticului animal evocat de Rabelais, Katoblepas, care se autodevora grotesc-tragic. Exista in primele proze ale lui PETRESCU o surprindere a derivei lumii rurale, comuna deocamdată cu atmosfera romantismului minor caracteristic literaturii începutului de secol (M. Sadoveanu, Al. Bratescu-Voinesti, Em. Gârleanu, Sandu-Aldea, I. A. Bassarabescu s. a.), cu o asociere a unui pesimism conventional, identificat nu in procesul amplu, cat in faptul marunt, banal ori senzational (Scrisorile unui razes, Drumul cu plopi, Omul din vis, Carnet de vara etc). Ulterior, PETRESCU a vazut aici o „lichidare” progresiva a atitudinilor samanatoriste, o desfacere de plasa ideologică a unui curent care-si pusese amprenta nu numai asupra creației lui, ci si a „generatiei” antebelice. Cu intunecare, primul sau roman-fresca, intervine in optica operei (războiul) și in consecințele asupra individului reprezentativ pentru o sensibilitate si un comportament: „invinsul”. Plonjarea in fantastic (Aranca, stima lacurilor, Simfonia fantastica, Baletul mecanic) și in socialul imediat (Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru) îl conduce pe prozator către descifrarea unui nex al alienarii, din perspectiva căruia se cladeste viziunea ciclica a „cronicii” epice din 1932.

In prefață, la Plecat fara adresa, ideile receptate anterior din lectura lui N. Iorga, a lui C. Stere (filtrare a lecturii scriitorilor ruși și topos al „omului de prisos”) se combina cu explicațiile recente ale lui N. Berdiaev din Un nou ev mediu (1924). Antagonismele de clasa (mereu prezente) sunt amplificate însă prin conflictul declanșat între doua tipuri de civilizație (patriarhala si capitalista; traditionala si moderna), între doua moduri cardinale de existență (oriental – occidental) si dintre aparenta si esenta, legate și de poziția geografică și de „răscruce” a lumilor, tipica istoriei nationale. Aceste „dualisme” ar conferi lumii românești „identitatea in deznădejde” a tuturor categoriilor aflate in campul de observație, „apologie a invinsilor”, mai precis a victimelor miturilor modeme, fantasmelor, fictiunilor masinii, progresului etc., toate generatoare de dezechilibru, incertitudine, singuratate, „inversunat sa puna stapanire pe planeta, să-și creeze o fericire planetara, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieții”; omul „interior” a fost abandonat unei totale solitudini, fericirea promisă de profeții capitalismului s-a dovedit simpla iluzie. In locul împlinirilor sociale și morale, asistăm la o degringoladă venală, coruptă, sterilă, macabră, anunțând apropierea unor dezastre de apocalipsa (Ochii strigoiului, Carlton, Adapostul Sobolia). Epuizarea rapidă a energiilor, nesiguranța interioară, dezechilibrul psihic devin consecințele in plan individual ale procesului istoric: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decat astazi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat in vid, fără reazem interior într-o societate in lichidare, care se autodevora.” (Prefata la Plecat fara adresa). Esential, asadar, proza lui PETRESCU ridica problemele acute ale epocii in consonanta cu proza europeana contemporana: prelungirea tehnicii naturaliste (preferinta acordata atmosferei asupra intrigii, pictura a „mediului” actionand eroziv asupra personajelor), coincidenta de viziune cu proza lui Thomas si Heinrich Mann, cu Jules Romains, G. Duhamel, Musil sau Friedo Lampe, prin comuna idee a unei civilizatii bolnave si a sensibilitatii sale. Univers populat de „oameni fara calitati”, sentiment al unui „unanimism” de semn negativ, lume de frustrati, cavaleri de industrie, boemi, ratati superiori (indeosebi artisti), arivisti, decrepiti, decavati, anarhisti, fauna ambigua, recrutata din intreaga scara sociala, de la declasati si lumpeni pana la aristocratia de sange (ori a banului) si la exponentii puterii politice. Cu toata aceasta diversitate balzaciana, tipologia prozei lui PETRESCU ramane, paradoxal, monocorda, reductibila la figura, singura plauzibila, a „invinsului”, continuand, in alt peisaj istoric, drama lui Dan al lui Vlahuta ori a lui Andrei Rizescu, eroul lui Bratescu-Voinesti. De la Radu Comsa (cap de serie, erou construit cu o mai aplicata arta a desenului psihologic) pana la Bogdan Cernegura (din Ochii strigoiului), personajele predilecte ale scriitorului sunt animate de acelasi numitor comun al mentalitatii, reactiilor, gesticii si destinului. Experienta iterativa a eroilor lui Rea „dezradacinatului” si „inadaptabilului” sortit esecurilor, infrangerilor, ratarii sau gestului disperat. Accentul fantastic ori senzational din unele romane nu face decat sa sublimeze impactul cu o realitate inaderenta, caracterul conventional al intrigii fiind aici inca mai evident. Scriitorul ramane mai personal in evocarea epica lenta, lipsita de spectaculos, a existentelor crepusculare, impregnate de atmosfera decadenta, nu strain aici de situl unei „art nouveau” atunci la moda. Informat si deschis experientelor estetice PETRESCU era de altfel la curent cu miscarea mondiala a prozei interbelice, cautand, cu ostentatie uneori, sa se „puna de acord” cu tehnicile ei modeme: montajul epic influentat de cel cinematografic, sectiunea transversala intr-o realitate temporala ori spatiala, alternanta simbolica a planurilor, rapida (cateodata simultana) schimbare a cadrelor etc., inclusiv ideea-pilot a „romanului marelui oras” (introdusa de Manhattan Transfer al lui Dos Passos, 1925, si de Berlin Alexan-der Platz al lui Doblin, 1929), preluate cu destul fler scriitoricesc de PETRESCU in Cheia visurilor, Duminica orbului, Calea Victoriei, Carlton. Aceasta tehnica narativa vizibil modernă se afla însă într-o permanentă inadecvare cu stilul stufos, „sadovenian”, al prozei cezar petresciene mereu trasa îndărăt spre ritmurile verbale lenese ale povestirii traditionale. Observația realistă, acidă, nervoasă a gazetarului e „tradusă” într-un discurs pletoric, arborescent, asociativ si livresc cu ostentatie, pricina a desuetudinii acestei proze, altfel atat de receptiva la problematica epocii si la chestiunile de estetică a romanului nou. PETRESCU e unul dintre puținii prozatori români prin excelenta citadin, evoluand fara prejudecati si stinghereli in mediile cele mai felurite, create de diversificarea societății noastre postbelice; el sesizează cu acuitatea observatorului cu îndelungă experiența o fenomenologie caracteristică simptomele si diagnoza maladiilor ce macină lumea sa, chiar dacă soluțiile lipsesc ori se limitează la paleative morale. PETRESCU e, prin fibra intimă a talentului sau, un reporter avid de actualitate, ancorat in prezentul miscator si cu greu sesizabil fără prejudecata „perspectivei”, dispus sa investigheze tot ce-i cade sub ochi. Daca prejudecata calofila n-ar fi alterat stilistica discursului, el ar fi putut depasi, prin idei si organica viziune asupra lumii, cat si printr-o arhitectura epica impresionantă, pe marii sai contemporani, pe care i-a concurat, de altfel, in cea mai largă si populară audiență de public. Posteritatea, in acord cu sentintele criticii interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. PETRESCU este un caz interesant de creator divergent, la care ideile și proiectele, mult mai interesante, o iau înaintea realizării estetice, aceasta mânată de multiple carențe.

 

 

                                                                                          Al.Florin Țene / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.