Acasă la Dinu Săraru

Întâlnirea cu Dinu Săraru – cel mai important prozator român în viață – ține de miraculos.

Despre romanul său „Niște țărani” cred: dacă din unele cărți înveți cititul, din acesta – Dinu Săraru fiind un scriitor pentru scriitori – înveți scrisul.  Ca pe o lecție. Ca într-o universitate.

În una din dimineți a sunat telefonul meu din Chișinău.

  • Sunt Dinu Săraru, s-a prezentat cel care-mi vorbea de la capătul celălalt al firului.

Iar eu am auzit de Dinu Cobzaru, numele unui consătean de-al meu.

  • Te ascult, Dinule!, i-am zis interlocutorului meu de peste 86 de ani.

– Te citesc și plâng!

Stai, îmi zic, că Cobzaru nostru, îl știu bine, nu citește. Că i se face rău, cum mi-a mărturisit odată, pe când eram mici: „Eu mai tare obosesc atunci când citesc decât atunci când prășesc!”.

Abia după câteva fraze mi-am dat seama cu cine vorbesc și am muțit.

Cartea pe care o citea era „Tema pentru acasă”.

  • De ce plângeți, domnuʼ Săraru?
  • E o carte despre mine. Când aveam 20 de ani, am fost trimis la Canal. Ca deținut politic. Acolo am cunoscut Siberia mea, exact așa cum ați descris-o.
  • De ce ați fost condamnat?
  • Eram fiu de „dușman al poporului”.

Tatăl prozatorului, Constantin C. Săraru, a murit la 15 august 1941 la Tiraspol. Ulterior a fost înmormântat ca erou în Cimitirul Ortodox Central din Chișinău, în sectorul rezervat ofițerilor căzuți pe front în acele zile.

  • Atunci am primit, copil fiind, de la regele Mihai I decretul de decorare și o medalie, ca fiu al eroului. În decret era scris că medalia este acordată, în cinstea ofițerului-erou Constantin C. Săraru, fiului său, Constantin C. Săraru.

În 1988, niște prieteni au făcut fotografia  crucii ostașului Constantin C. Săraru din Cimitirul Ortodox Central din Chișinău și i-au expediat-o la București.

În 1991, când a venit să caute crucea, n-a mai găsit-o. În locul ei se lăbărța o gheretă, pe care scria în rusește: „Aici e cooperativa de pompe funebre”.

Marele scriitor era nedumerit. Și de ce n-ar fi?

În timpul regimului sovietic crucile ostașilor români erau neatinse, acestea fiind demolate abia în democrație.

Mai degrabă e vorba despre altceva: după ʼ90, fiecare metru pătrat din Cimitirul Ortodox Central căpătase preț de aur.

Ulterior scriitorul pe care-l cunoșteam foarte bine, dar nu-l întâlnisem nici măcar o singură dată, m-a invitat la Slătioara.

În apropierea localității din munți, la ieșirea din Horezu, m-am întâlnit cu stejarii bătrâni ai copilăriei mele, care rămăseseră departe în copilărie, pentru totdeauna, așa mi s-a părut, ca să-i reîntâlnesc aici.

La Slătioara casa în care s-a născut scriitorul e mai degrabă un muzeu.

  • E construită de tatăl meu, cel care fusese înmormântat la Chișinău în 1941. A fost învățător. Nu i-am spus niciodată „tată”, deși îl iubeam mult. De ce? Eram în clasa lui și mi-a indicat strict să mă adresez doar cu „domnʼ învățător”. Îi spuneam așa la școală, și tot așa îi spuneam și acasă.

Slătioara pare desprinsă din romanele sale.

Cele două personaje principale ale romanului „Niște țărani” sunt locuitori din localitate.

Năiță Lucean și Petru cel Scurt – acești Don Quijote și Sancho Panza ai prozei românești – i-au fost consăteni, țărani de pe Valea Cernei.

Acțiunea ar fi putut să se desfășoare și-n Basarabia.

Mi-a povestit despre un personaj de roman încă nescris.

În 1991, se afla cu Vieru la Coșnița, sat de lângă Nistru, unde a făcut cunoștință cu un basarabean deportat, care venise abia atunci să-și vadă localitatea din care a fost deportat și să se întâlnească cu fratele lui.

  • Acum, după ce am stat aici o săptămână, mă întorc în satul meu.
  • Care sat?
  • Cel din Siberia.

Acela era satul lui.

Patria acestuia nu mai era locul unde s-a născut, ci acela unde fusese exilat.

Îi spun maestrului:

  • Ăștia suntem noi basarabenii. Asta e drama noastră. Că ni-e bine unde am fost deportați, cu cei care ne-au deportat cu pistolul la tâmplă, cu ei ne simțim confortabil și ne știm încă străini în țara de la care am fost rupți. Nu e atât vina noastră, cât a istoriei.

La Slătioara, la Viorești, la Horezu recunoști peisaje din romanele lui Dinu Săraru. Cărți care seamănă în peisajul literaturii române cu trovanții – pietre care cresc – ai munților din preajma Slătioarei și în care timpurile ce vin adaugă, pe rând, noi înțelesuri. Semn sigur al unei mari literaturi ce va fi mereu contemporană cu toate generațiile de cititori, care vin și care vor veni.

Nicolae Dabija

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.