Vasile Versavia Ranga – poetul contemplației

Vasile Versavia: Poetul iernilor din noi

Credem cu tărie că niciodată nu e prea târziu să ne redescoperim prin umbra ochilor celor ce ne privesc, acum, din umbra norilor. Eternul din ei este oglinda noastră. 

Vasile Ranga, născut în Naidăș, Valea Almajului (1939-1998) a fost, înainte de toate, dascăl pentru toate vârstele, filosofia sa de viață molipsindu-ne. 

Cu un pseudonim al bunicii Versavia (Fiica  Jurământului), Vasile Versavia a devenit cunoscut prin anii 1965 ca și colaborator al revistelor timișorene, cu precădere, Orizont. 

La Arad a profesat la Liceul nr. 5, fiind profesor de filosofie. În calitate de diriginte, la clasă, ne vorbea despre Țara Almăjului, cât și despre originea slavă a numelui bunicii Versavia, dar și conotația simbolică, sacră, soția lui David și mama lui Solomon. 

Volumul „Jucăria mea cea dragă” a apărut la Editura Facla, în 1977. Are un Cuprins din 21 de poezii, desfășurate pe 45 de pagini (lector de carte, Nicoleta Hanganu, tehnoredactor, Ioan I. Iancu, ilustrații, Tatiana Apahideanu). Volumul se încheie curios, cu un poem fără titlu: „Totu-i alb, poate că-nvie cel ce-am fost cât de puțin / Ninge cu copilărie / Peste sat / Peste destin”. Regăsim în acest volum alte poeme cu teme care trimit la mama, identificată cu patria, sau  la bunici: „îmi iubesc bunicii mei / țara începe cu ei” (op. cit. pag 8).

Poetul nu de dezminte a fi un gugulan cioplit din stânca locurilor, pe care le adoră, exprimarea fiind adesea cu trimiteri de fabulă: Într-o zi, în ceoarece / Moșu-a prins un șoarece (…) / Îl tot strigă și-l tot strigă / Tică-i fiert în mămăligă. / Morala: / Vezi, năravul de la  fire / Nu mai are lecuire.” (ibidem. pag. 14-15). Deci, autorul își apropie viețuitoarele de prin preajma casei, cărora li  se adresează pe un ton dulceag, permisiv.  Alte titluri, converg înspre titluri cunoscute sau parafrazate. („Greierele și furnica”, „Capra cu un ied”, „Melcul școlar”, „Joc”, „Mielul”, ș.a): „L-aș mânca, nu l-aș mânca / Ce-i un ied, în burta mea.” (ibidem. pag. 18).  Vasile Versavia nu este străin de tehnica Poemului în poem, astfel că va organiza o „Mică publicitate”, cu catrene pentru necuvântătoare, vulpe, uliu, mistreț, urs ș.a., formulând „Ziarul din pădure” (ibidem. pag. 23-27).

Vasile Ranga Versavia: Poetul Nerganelor

 Volumul „Nergane” a apărut la Editura Facla, 1980, lector de carte, Vilma Michels. Are un cuprins de 71 de pagini și este însoțit de 59 de poezii.  Volumul se deschide cu poemul: „Drumul soarelui” și conține o întrebare: „Nu știu, dar dacă m-ați afunda în pământ / Ochii mei, nu cred, să poată putrezi?” (op. cit. pag. 5). Dar cititorul se va întreba ce sunt Nerganele, nume ce a dat titlul acestui volum, oarecum, confesiv. Toponim entopic, Nergane, cu sens conotativ, ar trebui înțeles ca o rupere, defrișare de suflet, o decojire, metaforică stare a poetului, plecată din vatra pastorală a ținuturilor și cufundat în alte poieni, de Semenic. Legendele locurilor vorbesc de Valea Nerganului care fuge, șerpuind, muzical, de goana vitregă a naturii. Tainica fântână a apei ar adăpa, din străfundurile vremii, trecătorii, cu  setea spurituală a înțelepciunii sau ar îndulci trecătorii: „Câtă apă e în spume / Ca Nerganul nu-i în lume.” (cf. Constantin Teodorescu, „Însemnări”).  Iată cum, Nerganul, râul Nergana, Nera cea cu nume de mănăstire, ce izvorăște din Munții Semenic, sau Nerganita, îl va măcina pe poet și-l va însoți la strămutarea sa lângă apa Mureșului. 

Înainte de a fi tipărit, volumului Nergane i-a fost retrasă tipărirea din cauza poeziei „Gaina”: „O găină  tare rea / Ne-ntrerupt cotcodacea / Toți crezură, prin urmare, / Că e tare ouătoare… / Morala: / Știe orice gospodină / Că gaina-i tot găină, / Însă pusă-n cuib, mai nou,/ Uite, c-a ieșit din nou.” (cf. Dorin Apostol). Spune Vasile Ranga Versavia în acest volum, „Negane”, că „lumea asta-i fața unui zar…” (op. cit. pag. 10), sau: „Și iar întind spre lucruri degetul încet / ca în copilărie și mă mir / cu carnea ochiului le văd / cu carnea degetului mă mir.”

Iată, simboluri rare răzbat, precum carne, crin, craniu, lacrimă, apa, amurgul, dealul, cubul etc., toate adâncind o aparte filosofie a vieții. Flora și fauna, exponente ale imediatului de lângă noi, nu îi sunt străine, din contra: „Ne încălțăm cu câini, cu porci, cu vite / Ne îmbrăcăm în calde animale / în miei jertfiți / cu lacrimi în copite / și digeram frumoase vegetale / Din când în când / O stea / Ca o sămânță (idem, pag. 13) / Încearcă-n noi o mai albastră ființă.”

Axiomatic, adânc, profund, poetul emite idei: „Câtă suferință / La marginea memoriei  / Sufletul de uitare se teme / Moartea e doar o greșeală a sufletului / Ochii mei văd numai iarbă  / Tu, prietene, cu iarbă mă îmbrățișezi / Vântul bate în geam cu trecut / Cerată, dragostea s-a stins / Trecut, prezent pe / Valea zării / Cum trece vremea, ca busuiocul / Cu sâmburi încep anotimpurile / Îmbătrânim, ni se rarește părul / Satul se mută primăvara în ram…”  Sunt doar câteva exemple din meditațiile poetului filosof cu gust de apă de pe Nera și lacrimă de stâncă. 

Se desprind, segmențial, câteva gândiri, care ar putea semnifica: Universul, dorul Doinei, curgerea timpului sau anotimpurale plecări înspre sau dinspre Început, Sfârșit. Poetul definind în Nergane, pământul sub formă de om cât o cale prin care ființa noastră se hrănește cu Univers (ibidem. pag. 48). Desigur, nu a ocolit nici Jocul, cu viața, cu enclave, cu scoborâșuri mai la vale, mai abrupt, o viață care se irumpe în poeme, sacadat, întrerupte fiind cuvintele, cu bună știință: Octomb, Galb, Toamn… cu scop de a crea emoții sau derute: Cântec de Toamn: „Când pe foi cerate Șerpuie Un vers.” (ibidem. pag.  54).

Da, se duce vremea, pe frunze, că se temea dirigintele de moarte sau de contraste, în urmă cu cincizeci de ani, nu am putea nici azi ști. Pentru că, în filosofia sa de viață, ne vorbea despre frumosul aristotelic sau kantian, de logica existențială și nu de prăpăd. Și totuși. Avea bocete în rod, iar repetițiile folosite întăresc această idee: „aceștia mor, și mor, și mor, spre rod” (iată vremi cantabile, din care se duce vremea pe Frunze /o frunză mă scrie / de tot mai sigur ce sunt.”(ibidem. pag. 59).

Poetul își cheamă, imperativ, la discuții, posibilii ascultători, tocmai pentru a se confesa direct, oarecum: „Străinule, deschide / deschide / deschide / m-abat să-ți aduc /din toamnă pe prag / semințe lichide, semințe lichide.” (ibidem. pag. 61).

„Îmi va fi dat să cad peste cuvinte / ca un oștean tăgăduit și-nvins / când crinii se topesc între morminte / chemat de cer când în adânc a nins”, versuri care nu spulberă teama, ci fac din poezia Confesiune (pag. 62) o adevărată Profesiune de credință, aceea de a muri învins între crini! Și totuși, intervine poetul: „Mă simt bine printre lucruri / ele tac / și nu mai așteaptă nimic” (ibidem. pag. 62). Avem, aici, acea lumânare care străluce, pâlpâind, în lumea poetului, înfruptată, prin concepte, iar noi, cititorii, desigur, ne încălzim prin căldura flacării, pe care ne-o transmite. Însă așteaptă: „Toamna voi auzi cu tristețe / cum se lovesc de fructe / prin grădini / femeile / și apoi ceilalți.” (iată o teamă de Iarnă veșnică, poetul prevestind Căderi între frunze, toamna fiind, început de azuriu apus!).

Poet al Călătoriilor,  rătăcitor, meditativ, încărcat de neliniști, ca un bastion ferecat, Vasile Versavia avea acea sete spirituală pe care, elevi fiind, o simțeam când suna clopoțelul pentru ora de filosofie.

Vasile Versavia. Poetul Zborului 

Poetul se va dovedi a trăi nu vremelnic, nici a iubi de cântând, ci a iubi cântând femeia (ca umbră!): „Îmi voi aminti ziua aceea / și noaptea aceea / îți sărutam umbra / tu treceai de sărut.” (ibid, pag. 25), „Când m-am trezit  / într-un  târziu / în iarba de un verde greu / un fir de sânge / încă viu / lega de-o planta, sânul tău.” (ibidem. pag. 24), ”Îți număr,  renumăr minunile,  nurii / și fluturii întră pe  geamul deschis / se-așează pe unghii, pun capăt făpturii.” (ibidem. pag. 29). Îndrăznim, acum, să ne descoperim dascălul-poet, bărbatul, nu acel liliachiu în priviri, ci măsliniu în purtări, cu femeia sa dorită, credem, nu pasional, nici carnal,  ci bărbatul mânat de  iubiri ideale. Însă, desigur, vremea, deși tânăr, îi era potrivnică, astfel că, în anul 1981, adună aceste poeme nerganiene în volumul „Aș vrea să  zbor puțin”, Editura Facla. Poemul cu acest titlu l-am regăsit, acum, citind titlul volumului: „Aș zbura și eu puțin / sus în aer să mă țin / dar sunt aripile mici / cum să plec din cuib / de-aici / s-ar putea să cad în gol / dacă zbor peste ocol”. Plin de înțelesuri este acest volum, de-ntrebări și eresuri, care dau sens conținuturilor vieții: „Ce-ar fi dacă dintr-o smintă / pomii ar învăța să mintă / și-n grădină merii buni / ar rodi numai minciuni? / Ce-ar fi dacă-n loc de prună /pruna-ar face mătrăgună / părul ar rodi scaieți /și caisul castraveți (…) / Dacă pomii pe pământ /nu s-ar ține de cuvânt / te întreb, atunci, pe tine /când mințim /nu e rușine?”Adevăr sau minciună, iată concepte transpuse       magistral, de poet, în catrene și distihuri de o reală povață, cu sau fără sentință.

Interesantă este coperta de un alb imaculat, cu o rândunică în zbor, înspre un neant, celestul fiindu-i direcția, popasul, după un Zbor, grăbit sau nu! (Poetul Ioan Marin Almăjan afirmă despre carte a fi confirmarea unui debut matur al unui autor care se anunța excepțional. Referitor la copertă, rândunica a fost, cu siguranță, aleasă a fi simbolul iuțimii, al agilității, invulnerabilă în fața atacului. Consecventă cuibului pe care -l părăsește spre a se reîntoarce, rândunica este considerată a fi un simbol al Căminului devotat. Considerată o pasăre  migratoare, rândunica este simbolul făgăduinței, este un vestitor al reînnoirii naturii, primăvara, un atribut dat Aphroditei, ca fertilitate, instinct matern, de a-și ocroti puii și cuibul, dar și prin așezarea la streșini, fiind purtătoare de noroc și speranță, coada ei, ca o foarfecă, împiedicând tăieri de orice fel. De fapt, potrivit legendei, împreună cu barza, ar fi asistat la Răstignirea pe cruce a lui Iisus, strigând după consolare. Poet al Gerului ilogic, Vasile Ranga Versavia este vocea propriului destin, imaculând vertebra scrisului cu itinerariul său poetic vrednică de cotemporaneitate în contextualitate. Înțelepciune, destin, trăire, realități interioare, frumosul… zac în suma de vieți asumat ascunse, iată, nu doar prin scris, ci și în viața reală, care, cumva nu l-a  ocolit. Nerganul Zborului său îi este caracteristic. Semne de punctuație, epitete, personificări, comparații, metafore, repetiții, enumerări, adverbe, adjective substantivizate compun firul, uneori nedecriptat, liric, al poemelor, fapt ce conferă creației o muzicalitate aparte și un fior cantabil minunat: „E-așa plăcut la tine-n încăpere / nimicuri moi se nasc fără poruncă.” (ibidem. pag. 30), „Cerată, dragostea s-a stins / veni și toamna, a și nins / veni și toamna /a și nins.” (ibidem. pag. 33).

Vasile Versavia, poetul unor vremi de altădată

Desigur, a scrie despre un dascăl nu ne era la îndemână! Dar, am dorit să punem, prin acest eseu romanțat, valoarea unui om născut pe Valea Nerei, pe care, vremea l-a vrut În Zbor spre Înaltul Etern Celest (vezi poeme precum „Vreme”, „Cântec”, „Calea clopotelor”).

Noi, cei care așteptam orele (sau pauzele), depănăm acum amintiri (dirigintele își stingea fumul de țigară pe călcăiul pantofilor (Ioan Suciu), dirigintele se juca vorbind în catrene, iubea profesia, dar era îndrăgostit, la prima vedere, de blondul spicelor de păr sau albastrul genelor de „Semințe-cuvinte de ținut minte”!

Frumoasa clipă nu ni s-a îndurat să rămână, ci „l-a adormit cu rădăcini de carne și țărână”, rostind poetul arar: „Aud și-aud cum îmbătrâne / pământul din părinți în mine / de parcă nu-s, cât încă sunt / mă simt pământ / mă simt pământ”…

Și totuși, cuvine-se, iubite cititor, să te invit în Universul versavian, să îi străbatem         împreună, creația dintre roci, moarte, șarpe, codru, lună, sicriu, voci, haos, frunze, muguri, lacrimi ș.a. ca să-i dăm Profesorului Aura talentului și Talantul vocației!

O zicere filosofică i-a fost viața și o treaptă, prag cu prag, opera: „Nu știu, dar dacă m-ați afunda în pământ / ochii mei nu cred să poată putrezi…” un Ecou al Alter-Ego-ului celui care, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit optzeci de ani, iar Sonetul absolvirii noastre l-ar fi însoțit la a cincizecea aniversare!

Florica R. Cândea / UZPR ARAD

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.