Şi peste toate, şcoala… /Acad. Gheorghe PĂUN

Scriu „şcoală”, dar mă gândesc la complexul neseparabil educaţie-instruire-cultură, la învăţământ şi învăţare. Am citit/auzit de multe ori că „secretul” progresului unei ţări constă în triada educaţie-sănătate-infrastructură. Se adaugă uneori necesitatea unei legislaţii corecte în sine şi corect aplicată. Aş simplifica: un popor educat va fi preocupat şi de sănătate şi de alte cele. Iar în infrastructură aş include nu numai drumuri, poduri, căi ferate, ci şi suportul pentru internet şi telefonie, ba chiar şi infrastructura organizatorică, legislaţia în general, organizarea administraţiei, a instituţiilor statului în particular.

Iar peste toate, rămâne şcoala…

Despre care s-a tot scris şi se tot scrie. Nu numai la noi, ci în toată lumea „civilizată”. (Nu voi obosi să folosesc ghilimele, gândindu-mă la sinucigaşa „civilizaţie europeană” – de la Spengler până la, scuzaţi, Macron, găsim bibliografie din belşug!) În mai toată lumea există preocupări privind învăţământul. Simplul fapt că au apărut tot felul de şcoli experimentale dovedeşte acest lucru.

Două sunt sursele provocărilor cărora şcoala trebuie să le facă faţă: (1) tensiunea dintre tradiţie şi „modernism”, dintre istorie-memorie-identitate şi globalizarea împinsă dincolo de marginile fireşti, spre nivelare cultural-identitară, şi (2) accelera-rea acumulării de cunoştinţe, schimbările tot mai rapide şi profunde, specifice „revoluţiei digitale”, specifice celei de a patra revoluţii industrial-tehnologice. În mod tradiţional, şcoala este păstrătoarea memoriei vii a unui popor, a unei civilizaţii (o bibliotecă, de orice fel ar fi ea, poate stoca oricât de multă informaţie, dacă ea nu este citită, devine memorie moartă; este valabil acest lucru pentru orice ştiinţă: dacă nimeni nu-i citeşte cărţile, ea moare – învăţământul superior are şi această sarcină, să producă persoane specializate care ţin vie o ştiinţă, chiar dacă ea nu este, acum şi aici, utilă, în sensul banal al cuvântului).

La fel ca în alte câteva direcţii, pe de o parte, noi suntem doar un caz particular al unui fenomen mai general, cel puţin european, pe de alta, suntem şi „originali”, în mod păgubos, în privinţa şcolii. Politizare excesivă se numeşte „boala”, simptomele se văd în schimbarea periodică a conducerii şcolilor, finanţarea precară şi, cel mai spectaculos şi poate cel mai grav, obsesia reformelor. Instabilitatea. Schimbarea schimbării… În timpul unei recente emisiuni TV, moderatoarea a remarcat faptul că nu avem ministru la Educaţie şi, instinctiv, mi-a scăpat o glumă ne-glumă de genul „poate ar fi instructiv să prelungim măcar vreo jumătate de an această stare, să vedem dacă nu cumva în şcoli lucrurile vor merge mai bine fără un ministru de resort…” Ideea este că nu-mi amintesc un ministru la Educaţie care să nu se fi simţit dator să schimbe ceva imediat ce ajunge în funcţie, mai ales inversând o decizie a predecesorului său. Nu pentru a face mai bine, ci pentru a face altfel. Am, desigur, şi o listă de decizii folositoare ale onor miniştrilor în cauză, dar lista bramburelilor este net mai lungă şi cu efecte mai vizibile.

Se spune că Moisil ar fi spus cândva (nu am găsit fraza printre scrierile sale) că „cea mai bună reformă în învăţământul românesc ar fi să nu se mai facă nicio reformă timp de un deceniu…” Cam despre asta era vorba în gluma mea (serioasă).

Îmi amintesc de manualele pe care le-am avut, în şcoala generală (aşa se numea atunci gimnaziul) şi în liceu. Şlefuite ani de-a rândul până aproape de perfecţiune. Scrise de profesori, de profesionişti. Manuale de cultură generală, unice, clasicizate – nu harababura manu-alelor alternative, genial-malefică invenţie, poartă, printre altele, pentru rescrieri „demistificate” ale istoriei şi literaturii şi pentru tranzacţii financiare.

Încă un raţionament grabit-falacios pe care l-am auzit mai mereu în declaraţiile de instalare, la TV eventual, ale miniştrilor Educaţiei: şcoala trebuie să răspundă nevoilor societăţii, să producă specialiştii pe care îi cere economia. Nici pe jumătate nu este corect! Şcoala generală are ca sarcină cultura generală, educaţia, ea trebuie să producă cetăţeni ai României care să ştie din toate câte ceva şi cât mai mult din cele fundamentale (oricâte lucruri s-ar găsi pe internet, dacă nu ştii ce să cauţi… nu cauţi). Liceul teoretic continuă această muncă, dar mai şi pregăteşte mintea pentru performanţă. Sigur, liceele profesionale produc „oameni ai muncii” – nimic peiorativ, dar nici de promovat în dauna specializării. La nivel superior, lucrurile sunt mai complicate: absolvenţii au nevoie de locuri de muncă, trebuie pregătiţi pentru aşa ceva, dar nu numai pentru cele de azi-mâine, ci şi pentru cele de… poimâine. Amintita revoluţie tehnologică, a patra, va schimba – deja o face – imprevizibil nomenclatorul meseriilor. Facultăţile nu trebuie să formeze (numai) profesii şi competenţe, ci şi să antreneze pentru învăţare-adaptare, formând meta-competenţe. O figură de stil pe care am mai folosit-o: învăţământul superior trebuie să fie şi o „sală de forţă pentru muşchii minţii”, antrenând performeri care să poate practica „sporturi” noi, care nu existau la intrarea în facultate.

Reiau „triada magică”, educaţie-sănătate-infrastructură, dar adaug, imitându-l pe Apostol: dar cea mai mare dintre ele este educaţia!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.