Copil al anilor de pierzanie…

Vadim Hotineanu era medicul care, atunci când intra în sala de intervenţii chirurgicale – ca şi cum urma să se opereze pe sine, îşi făcea mai întâi rugăciunea către Cel de Sus. Se apleca deasupra celui ce urma să fie operat, numai dacă era asigurat că deasupra lui era Dumnezeu. Lucra El, aşa spuneau mulţi dintre cei care-i datorau viaţa, cu mâinile lui.

Copil al anilor de pierzanie, Vadim Hotineanu s-a născut în Kazahstan, unde i-au fost deportaţi părinţii.

A scris o carte despre drama de a fi deportat mai înainte de a se fi născut, ca „duşman al poporului” (al poporului numit „Stalin”), şi a se simţi un exilat de-a lungul întregii vieţi, trecând dintr-o umilinţă în cealaltă.

Mi-a încredinţat onoarea de a i-o fi prefaţat.

A doua zi, după ce mi-a dat manuscrisul, m-a întrebat dacă am scris prefaţa.

Se grăbea. Se temea că nu va reuşi.

Avea o datorie, mi-a spus, faţă de bunici, părinţi, soră şi toate celelalte rude. Şi a îndeplinit-o cu brio.

Când a apărut volumul, îl dăruia prietenilor cu evlavie, ca pe o azimă de împărtăşanie. De ce? Pentru că această carte era el.

În ultimii ani de viaţă Vladimir Hotineanu a fost supus unor atacuri turbate de presă.

Medic unic, acesta alerga în pauzele de la şedinţele Parlamentului ca să ajungă în sala de operaţii a Spitalului Clinic Republican, unde-l aşteptau bolnavii incurabili, pe care doar el mai putea să-i salveze. De asemenea, opera în orele dis-de-dimineţii, cu mult mai înainte de răsăritul soarelui, ca să reuşească până la şedinţele în plen. Opera când detractorii lui încă dormeau sau  îşi urzeau planuri cum să-l ponegrească mai crunt, mai durut.

Câteva emisiuni de la „Jurnal TV” îl puneau la zid, fără milă: „De ce Hotineanu merge să opereze cu maşina Parlamentului?”.

Şi el, aşteptat de camerele de luat vederi la ieşirea din sala de operaţii, obosit, arăta dezarmat în faţa obraznicilor şi nu avea niciun răspuns la întrebările lor, menite să-l „developeze”.

Bănuiesc că e o coincidenţă, ca şi în cazul lui Ion Ungureanu, care a căzut la pat în urma emisiunilor lui Constantin Cheianu, că Vadim Hotineanu s-a îmbolnăvit grav după emisiunile nemiloase ale aceloraşi autori.

Învinuit de toate păcatele lor, corespondenţii asasini îl acuzau pe chirurg că ar îngădui ca cei salvaţi de la moarte să-i facă daruri nemeritate, camerele lor de filmat scotocind prin dulapurile pline cu cărţi de chirurgie, scrise de ilustrul medic pentru viitoarele generaţii de discipoli ai lui Esculap, cu intenţia „nobilă” de a găsi, poate, nişte ouă de găină, poate nişte mărar uitat de vreo bătrânică de la ţară, operată de Hotineanu.

Dar am dat în Biblie de un citat prin care Cel de Sus ne îndeamnă să ne respectăm ceva mai mult medicii:

„Şi pe doctor, Eu vi l-am trimis. Respectaţi-l ca pe Mine însumi. Doctorului, şi Regele trebuie să-i facă daruri. Lui, doctorului, i-am pus în mână doctoriile din grădinile mele. Nu-l huliţi pe doctor, veți ajunge pe mâinile lui…”.

Evident, nu vor ajunge doar criticii la care mă refeream mai sus, care se bucură de o sănătate de fier şi care nu se vor îmbolnăvi niciodată.

Acel om puternic, acel munte de om, s-a dovedit vulnerabil. N-a rezistat. A plecat în tăcere. În vârful degetelor. Fără să trântească uşa. Ca să credem că mai este pe undeva în preajmă.

…Nimeni n-o şti că m-am dus,

Numa’ vor vedea că nu-s…”.

Pe Vadim l-a bocit cerul cu lacrimile toamnei. Şi frunzele bătute de brume. Şi clipele,  care au trecut fâlfâind din aripi pe lângă el. Şi mii, zeci de mii de oameni, cărora el, Medicul de la Dumnezeu, le-a dăruit încă o viaţă.

Dumnezeu să-l miluiască.

 

Nicolae DABIJA / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.