˝OCHIUL DIN PALMĂ˝ de COSTEL STANCU / Cronică de ICĂ SĂLIȘTEANU

OCHIUL DIN PALMĂ ( sau supra simțul poetului)

Motto:             

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu

 pentru ce m-ai pedepsit

 să duc pe umeri la nesfîrșit

 o cruce cu vîrf de creion?”

                  Costel Stancu    

            Damnat și pedepsit să trăiască „ca o dansatoare împușcată-n picior” în locul unde nu poți trăi decât dând vina pe Dumnezeu și la fel ca „fiul durerii plătit cu arginți” încearcă să plătească „prețul îndoielii cu monedele urmelor„, Costel Stancu pretinde că iubește „lucrurile palpabile„.

            Da, o face numai aparent fiindcă viața lui este un vis perpetuu, pe care-l trăiește între fericiri și disperări necontenit repetate, nemulțumit că nu poate înzestra, ori de câte ori vrea, pipăitul cu văz.

            Atunci când încearcă o face cu „ochiul din palmă” și ne introduce într-o lume a poeziei fără egal unde naiadele îi memorează stihurile pentru urechea Euterpei cu scopul precis de a o uimi.

            Despre „ochiul din palmă” Costel Stancu vorbește ca alternativă la „neputința orbului de a-și plânge înfățișarea” (pag.22) atunci când părul iubitei se târa pe fundul apei ca o ancoră (pag.21) folosind „cuvântul (care) are în el înțelepciunea greșelii” (pag.35) spre a-l face pe „înțelesul copilului care pune pe apă scrisori” (pag.36).

            Costel Stancu este atât de generos, încât „își cere iertare de la un iluzoriu zeu al căinței” și găsește resurse de iertare și grațiere pentru aproape orice („cînd toate-s otrăvite și rele cum să nu-l ierți pe cel ce-ți bea vinul ori iubește femeia?„) și face, uimind, ferestre în locul în care alții au bătut cuie pentru spânzurători.

            Nu-și găsește corespondent decât în cioburile oglinzii și nu în oglinda întreagă (ca singurul aparat de fotografiat căruia nu-i putem decoda memoria) fiindcă momentele vieții nu și le înțelege decât ca secvențe și nu ca un șir firesc și coerent.

            Putem spune că poetul este un colaj zeiesc de ipostaze în care poezia trăită sau pățită (vorba marelui Nichita) este cea care-i formează imaginea de moment, de-l face să exclame :

                        ” de ce mă recunosc Doamne, mereu în cioburile oglinzii

                          dar niciodată în oglinda întreagă? ” (pag.97). 

            Într-un „ciob” își dezvăluie uimit și smerit chipul de geniu nefardat, împovărat de generozitatea lui Dumnezeu :

                        „De ce-mi dai Doamne atîtea cînd eu nimic nu-ți cer!

                          Și-s peste glasu-ți sfînt o umbră, o otravă.” (pag.102)

            La Costel Stancu totul pare pus sub semnul îndoielii („nimic nu e adevărat, profeții își tot schimbă între ei pălăriile„(pag.75) și că „ochiul din cer privește complice la ochiul de sub pămînt” (pag.151) și el poetul nu se lămurește de ce găsește pe prag ochii nopții și „ce a luat cu ea atît de prețios noaptea de a trebuit să își lase în schimb ochii? ” și să-i permită „apropiind pamîntul de cer„, unui greier să cânte și să facă mai mic „spațiul dintre pămînt și tălpile spînzuratului„. (pag.169)   

            Timiditatea și-o reprimă, mărturisind „ce frumoasă ești așa cu părul tău negru și primejdios ca un cartier de țigani„(pag.69) atunci când „parcă toate cuvintele ar fi fost spuse deodată„(pag.88) și „tu aveai un anume fel de a rămîne întreagă / Era devreme, îngerul plecase, dar palmele lui tot mai ocrotea flacăra dintre noi„(pag.88), ca (mai) apoi „cu mîinile pe ochi” să se întrebe :

                        „Cărui sfîrșit m-ai promis, Doamne?” (pag.85)

            Se înfrățește cu Juan Ramon Jimenez când spune :

                        „Eu nu sunt eu” ci un „copil mirat că lumea încape în cercul, pe care îl rostogolește fericit„, anticipând că urmează să devină,

                        „pescar al sinelui (e omul) nemulțumit mereu de ce a prins„(pag.128) , când înțelege „că moartea nu e un răspuns, ci adîncirea-n sine-a întrebării„.(pag.130) 

            Rămâne „încă rob al simțurilor crude” în rugăciunea :

                        „te rog, cu harul tău de necuprins,

                          alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala

                          de ceea ce nu poate fi atins.”

            și,

                        „Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea

                          Cînd pașii tăi în mine nu-i aud„(pag.135) 

            Costel Stancu își înțelege dualitatea ,

                        „Mă nasc și rob și împărat, o, Doamne,

                         în mine-i sîmburele, dar și glodul

                         ca două maluri gemene pe care

                         le leagă pasul tău, nu podul.” (pag.151) 

dar și adorația ,

                        „Ești atît de frumoasă încît

                         ființei mele i se face urît

                         de ea însăși, pe cer, mereu alta” (pag.158) 

știind că :

                        „voluptuos,

                         se pierde bărbatul în femeie

                         ca apa în pămînt după o secetă lungă” (pag.166)

şi odată asumat păcatul să creadă ,

                        „Dumnezeu se va preface

                         că uita în urma lui

                         o fereastra deschisă” (pag.176) 

iar el poetul să pretindă un drept la iluzia mântuirii,

                        „Mi-e teama, Doamne,

                         limpezeşte-mi ochiul. Fă-mă să înțeleg

                         că lumea nu se va sfîrşi

                         atîta timp cît din sînul Fecioarei

                         picură lapte.

            Cu sufletul răvăşit de trăiri paroxistice îşi traieşte viața, anunțând

                        „Vin înspre tine , Doamne, cu speranță

                          asemenea săracului la moara din sat

                          să-şi macine sufletul- bob uriaş de grîu” (pag.193) 

            şi         „ca într-un tablou neterminat” (pag.197) 

în care continuă și scrie halucinant, jucând un joc periculos de du-te, vino cu moartea :

                        „în timp ce scriu, eu mă apropii și mă îndepărtez,

                         de nenumarate ori, de moarte,

                         ca valurile de mal.

Și-și propune să-și ducă drumul propriu la capăt, fără grija sensului și fără nevoia semnelor de circulație precum :

                        „săgeata

                         ca un cal cu călărețul mort în șa,

                         știe singură drumul” (pag.208)

            Înghițitorul de creioane se împuținează de fiecare dată când le ascute spre a face loc cărbunelui pe care-l consumă scriind, știind că și creioanele la o adică o să-și caute alt înghițitor „să le ducă prin lume„, unde într-o bună zi, o femeie îl va ademeni, ca o Evă care să aibă la ea pecetea sfârșitului.

                        „În limpezimea ochilor tăi

                         joacă semnele morții. TACI. Întinzi

                         prin toată curtea, cearcafuri albe și plîngi,

                         Plîngi ca după o nuntă unde ai fost

                         fără voia ta, mireasă” (pag.214) 

și unde,

            „Secunda morții-i fără conținut

             – Șarpe stors aprig de venin –

              totuși la ea ne repezim cu toții

              ca băutorii la un vas cu vin” (pag.217)

Dobândește clarviziune,

            „Știu !

             în locul de unde ridic piatra

             să o arunc în obrazul celuilalt,

             rămîne o groapă care îmi va fi

             în cele din urmă, mormînt.

propunându-și,

            „Nu mi-e dat să am odihnă pîna cînd,

             la capatul scării, nu va clipi, îngăduitor,

             ochiul lui Dumnezeu.

Își trăiește viața cu exaltări sublime, fiindcă nu știe nici să moară și nici să învețe să moară (deși ca și Nichita crede în valabilitatea mersului nepereche „nu credeam să-nvăț a muri vreodată„) căutându-și uimirile ca la Marele Circ, după care în copilărie a plâns când a plecat.

Nu vrea și nu poate să-și închipuie moartea fiindcă :

            „Nu pot să mor

              mama mi-a strecurat în buzunar

              un ceas care ticăie înapoi

și chiar dacă

            „Într-o zi am să mor

             De durere mama o să-și uite numele de fată” (pag.180)

el știe că  

            Seara din mine iese întotdeauna

             un trup vinovat că a mințit

și că drumul mântuirii ar trebui să treacă printr-o imaginară apă a Iordanului în care și-ar dori să-și recapete inocența.

            Toate aceste zbateri îl fac, până la urmă, pe Costel Stancu să-și trăiască poezia asemenea altor spirite răvășite ca Trakl, Esenin,  Sikelianos, ȘI Paul van Ostaijen și că dacă ar mai trăi, Nichita, Chichere, Pîcă, Romanescu și mulți alții, l-ar invita la o votkă, să închine cu smerenie alături de ei

                        „Trăiască poezia și marii visători„.

 

                                                                                          ICĂ  SĂLIȘTEANU

              

                           

              

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.