◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Un posibil curs pentru școlile teologice de grad universitar. Virgil Diaconu: „Biblia literară și Biblia dogmatică”

A prima vista,  am crezut că este vorba de o reeditare, în format A4 cu caracterTimes New Roman 14, a lucrării din 2021, „Biblia literară”, apărută la Tipo Moldova (A 5, 325 p.), dar nu, „este vorba de alte eseuri”, ne-a precizat expressis verbis autorul, ceea ce ne-a determinat la un examen mai atent, iar acum când, citind-o și urmărind paralelismele, putem scrie în deplină cunoștință de cauză despre „obsesia” cultural-eseistică a dlui Virgil Diaconu. „Uimirea pe care am avut-o la 27 de ani citind Biblia”, spune la p. 160 autorul, „și anume aceea că într-o carte atât de veche, pe care o credea strict religioasă, se pot afla unele dintre cele mai importante cărți și texte literare ale lumii, proze sau poezii autentice, scrieri sapiențiale sau moral-religioase, este confirmată și legitimată acum de atâtea studii de specialitate.” Aceste atuuri, de străveche actualitate și, deci, irecuzabile, oferă nu numai soluții de cunoaștere și conștientizare existențială a omului, relevându-i esența (de la bunătate, blândețe, iubire, la dăruire și sacrificiu), dar și armonizarea acestuia, în căutările, bucuriile și disperările lui, cu idealul mântuirii, situând ființa înzestrată cu conștiință, astfel, vorba unui filosof antic, deasupra regnului animalic (zóon logon echon).

Există, desigur, o legătură – de departe vizibilă între cele două „Biblii” ale autorului – în sensul că această din urmă carte tratează, în două secțiuni distincte, „Biblia literară” și „Biblia dogmatică”, temă-cadru, mai generală, a întregului demers hermeneutic prin care autorul își propune „să comenteze și să interpreteze corect cărțile sau operele biblice studiate”. Și, în această privință, uzitând de o bibliografie care nu este la îndemâna oricui (e vorba de lucrări și exegeze din literatura critică românească și universală), dl Diaconu își compune „analizele” și „interpretările” pornind de la operele biblice, propunându-și a nu deforma viziunea textelor sau a fragmentelor cercetate, dar a se și întreba cu privire la „pertinența dogmelor biblice” și „posibilitatea” transpunerii lor în viață, câtă vreme „religia nu este doar un corp dogmatic fără aplicabilitate în existența noastră” (sub acest aspect, ultimul capitol este destul de edificator).

Sub acest aspect, ideile acestea trimit la volumul anterior, mai exact prima parte, „Biblia literară”, care cuprinde un eseu comparativ între renumita carte „Ecclesiastul” (sec. III, î.Hr., autor necunoscut) și „Epopeea lui Ghilgameș”, preeminenta epopee aparținând culturii sumero-babiloniene, păstrată pe douăsprezece tăblițe ceramice (3000-2700 î. Hr). În studiul său comparativ autorul pune în evidență un interesant paralelism între „înțelepciunea” lui Ghilgameș, știutor de carte care „a săpat pe o stelă toate frământările sale” și aceea a înțeleptului rege Solomon, care, uneori, spre deosebire de celălalt care „nu se laudă” niciodată cu înțelepciunea sa”, „este obsedat de propria înțelepciune”… Ambii conducători ar fi „doi tirani” considerându-se acționând în spiritul înzestrării lor de a fi și domni de către niște zei atotputernici, luminându-se astfel un complex de atitudini, pozitive și negative. Iată, de pildă, pe Enkidu, un personaj creat și înzestrat de zei pentru a stăvili „fărădelegile” regelui Ghilgameș al Urukului (cel care o înfruntase, cu insolență, chiar pe zeița iubirii și desfrâului, Iștar, adică refuzându-i grațiile în cursa cărora au căzut atâția), apoi „umanizarea” sălbaticului Enkidu de către o hierodulă (curtezană) și, în sfârșit, dezvoltarea la aceștia a sentimentului de prietenie, în sensul superior uman și civilizator. Așadar, prototipuri de eroi, înfruntândmonstrul Humbaba și fabulosul Taur Ceresc, pe când Solomon îi îndeamnă pe oameni, din vârful autorității sale politice, la „supunere totală” și la evitarea „revoltei” (în „Ecclesiastul” de acum câteva milenii, autoritatea care cere supunere ar reprezenta „răul social”!). Mai interesantă este observația privind „moartea” lui Enkidu trăită de un Ghilgameș atotputernic, acum devastat, realizând până la urmă conștiința acută a morții, în paralel cu „problematica morții” în viziunea lui Solomon, abordată din perspectivă „meditativ-filosofică” și deopotrivă „poetică”. Este urmărit apoi felul în care acționează „justiția divină” în cele două opere antice, în cazul lui Ghilgameș, semizeul, hotărârea zeilor de a-i îndrepta comportamentul „tiranic” la plângerile cetățenilor din cetatea Urukului (chiar moartea lui Enkidu fiind decisă de zei), în timp ce învățatul rege Solomon consideră că în justiția divină este loc și pentru iertare: „Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale!” (dar,care, știm din Biblie, cât de cumplit pedepsește neascultarea: prin potop,  pucioasă, plăgi, dărâmarea de cetăți, Sodoma și Gomora, de Turn Babel, de Templu etc.)… În sfârșit, și „problema fericirii” poate face subiect de comparație, pentru Ghilgameș însemnând până la urmă dobândirea nemuririi („lyciul” pe care i-l va sustrage șarpele!), iar pentru Solomon aceasta ar sta în acapararea de bunuri și în plăceri, „dărnicia, omenia, milostenia nu locuiesc în palatele sale”, deși „Ecclesiastul” este cutreierat „de la un capăt la altul” de viziunea deșertăciunii  lumii, pe când în „epopeea eroică” a lui Ghilgameș problematica aceasta nu se pune, sentimentul tristeții/ amărăciunii  venind doar din imposibilitatea de „a ajunge la cer”, mai concret, din dorința neîmplinită de a atinge „nemurirea”… Să precizăm că se pot găsi în „Epopeea lui Ghilgameș” și anumite mitografii comparabile cu acelea din cartea veterotestamentară „Facerea” (Cap. 7), precum, bunăoară, mitul corabiei salvatoare a multor vietăți în copleșitorul potop și trimiterea unor păsări în prospectarea întinderilor…

Sunt idei, semnificații și simbolizări interesante (ca dascăl care am predat mulți ani „literatura universală”, frecventând nu numai textele respective dar și o anumită bibliografie, în care se pot găsi multe din acestea), care fac deliciul eseurilor în cauză. Dar totodată este vorba de un exercițiu de lectură îndelungat și perseverent, născător de meditații, idei și convingeri în planuri multiple, inclusiv considerații de ordinul realizărilor literare, al reliefării estetice…

Reproducând, în capitole separate, fragmente „poetice” din cele două opere, „Poemul lui Ghilgameș” și „Poemul Ecclesiastul”, autorul dedică un capitol întreg (4) „Artei poetice a Epopeii lui Ghilgameș și influența ei asupra Bibliei”, pe ideea că „studierea artei poetice a epopeii ne arată că ea are câteva principii literare de compoziție comune cu arta poetică a cărților mai târzii ale Bibliei” (compoziția de „poem colaj”, „gen mixt de poezie și proză”, „tehnica sau stilistica repetiției”, „poetica fabulosului”, „stranietatea viselor și mesajelor”, „lirismul înalt al temei morții”, caracterul „metaforic”, „dramatic și tragic”, „influența asupra literaturii universale”), problematică pe care cartea dlui Virgil Diaconu o are mereu în atenție de-a lungul întregului volum. Cât privește „Arta poetică a operei literare biblice”, adică însuși conceptul de „Biblie literară”, cunoscut din volumul precedent, autorul punctează, sprijinit pe o bibliografie adecvată, câteva aspecte interesante privind „retorica” și „genurile” Bibliei (iată, după Ioan G. Coman, o listă a genurilor literare creștine, în „Probleme de filozofie și literatură patristică”, 1995: poezia lirică, istoriografia, oratoria, filosofia, polemica, genul epistolar). După alții (Luis Alonzo Schökel) aceste „genuri”, în întinderi de text diferite, fiind numite altfel: „Cântecul de pahar” (Isaia, Amos), „Cântecul de dragoste”(Ieremia, Cântarea Cântărilor), „Satira” (Isaia), „Oracole profetice” (Habacuc 2), „Elegii” (Samuel, Macabei, Lamentațiile), „Cântece de victorie” (Numerii, Exodul, Judecătorii, Iudita), „Fabule” (Judecătorii, Regi), „Genul apocaliptic” (Daniel, Acocalipsa lui Ioan), „Poezia descriptivă” (în unii Psalmi: 18, 77, 43, 104; Iisus, fiul lui Sirah,43), „Descrieri existențiale” (pasaje cu viața cotidiană etc.), „Poezia mitologică” (poveștile despre origini din Geneza), „Genul epic” (Exodul, Judecători)… Toate aceste 12 „genuri poetice” uzitate în Biblie, stabilite de L. A. Schökel în „Manual de poetică ebraică” (2000), ilustrate fragmentar sau mai extins,  în mod pur sau compozit, impun însă anumite principii sau norme estetice literare (de gen), subliniind „arta literară” a Bibliei, de la poezie la narațiune și proza literară istoricizată, ceea ce duce la convingerea că opera biblică ilustrează ideea de „plurigen literar” ca „gen universal”. De unde ideea că în Biblie „scriitorul era totuși recunoscut” și el nu trebuie confundat nici cu „profetul”, nici cu „cronicarul”…

Dl Virgil Diaconu, evidențiind de-a dreptul un spirit „de explorator al Frumosului”, perseverează în studierea punctuală a cărților biblice, mărturisindu-și intenția de „a cunoaște mai bine aceste cărți biblice și de a descoperi spiritul artistic al acestora”, în ideea „de a-i ispiti pe potențialii cititori să intre în lumea mirifică a operelor literare vechi, deci a poeziilor, prozelor, scrierilor sapiențiale și moral-religioase ale Cărții Cărților”. Astfel că „Biblia literară și Biblia dogmatică” ar putea alcătui structura unui curs pretabil pentru învățământul teologic de grad universitar, având în vedere că mulți din licențiați vor merge în învățământ sau cumulând, alături de pastorație ori îndeletniciri monahale, funcțiuni didactice.

Cât privește cealaltă parte a lucrării, „Biblia dogmatică”, autorul se referă expres la „dogmatica ortodoxă”, a dreptei gândiri/ a dreptei credințe, de la Origen încoace, în opoziție cu „heterodoxia” („altfel de gândire/ credință/slăvire”), Dogmatica fiind disciplina ce tratează „didascalia”, acea învățătură constantă a Bisericii, adevărurile revelate în Scripturi, păstrate și transmise oficial de Ecclesia creștină (mai concret „catehezele” cunoscute despre Dumnezeu, Iisus, Nașterea din Fecioară, martiriul/ jertfa christic (ă), despre Cruce, Înviere, Sfântul Duh, Suflet, Trup, Sfintele Scripturi (Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului). În dogmatici mai recente, sunt mai multe nuanțări, bunăoară: despre „existența lui Dumnezeu”, „calitatea și gradulde cunoaștere” al Lui, despre „ființa lui Dumnezu și însușirile ei”, sau despre „unitatea ființei lui Dumnezeu și Sfânta Treime”… Dumnezeul, punct central al dogmaticii, fiind nu numai „Făcătorul” și „Proniatorul”, dar și „Mântuitorul”, „Sfințitorul”, „Judecătorul”). Multe alte probleme de dogmatică sunt în atenția autorului nostru, interesat fiind capitolul, dincolo de cele „patru ipostaze existențiale ale lui Dumnezeu”, despre însăși „Istoria umană a ideii de Dumnezeu”, ba chiar acela despre „Doctrina iubirii pentru aproape nostru” și, desigur, despre „doctrina celor două iubiri”, conform Sfintei Scripturi, cea față de Dumnezeu („Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”), dar și cea a semenilor noștri („Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”) – „În acestedouă porunci se cuprind toată Legea și proorocii.” (Matei, 22, 36-40). În finalul capitolului, autorul deplânge felul cum învățăturile lui Iisus sunt „aplicate în ziua de azi”, uitându-se adesea că moralitatea lui Iisus „are valoare universală, indiferent de civilizație și de timpul istoric”. Apoi, dacă la noi atât de precar stau lucrurile (deși poporul are totuși o legătură cu biserica, prin atâtea sărbători și pelerinaje cu zeci și sute de mii de creștini, chiar în ciuda unor restricții!), ce să mai vorbim de Occidentul profan, care l-a pierdut de mult pe Dumnezeu, lăcașurile de cult/ catedralele vestite devenind muzee de vizitat… „După ce a fost răstignit pe vremea lui Ponțiu Pilat, Iisus este răstignit zilnic de lăcomia, imoralitatea, mârlănia, egoismul sau răutatea noastră. Desăvârșirea lui morală ne sperie, iar noi ne luăm, în fine, revanșa…” Parol! Subscriem!

Următorul capitol, al 14-lea, „De la dogma iudaică a țapului ispășitor la dogma creștină a mântuirii”, evocă planul lui Dumnezeu privind „mântuirea” Lumii prin jertfa Fiului, Răstignitul pe cruce fiind însuși Dumnezeu, după Apostolul Pavel. Dogma mântuirii era „Ziua Ispășirii” la evrei, când poporul considera că „se eliberează” de păcatele comise peste an, prin sacrificarea a doi țapi, unul „jertfă pentru păcatele poporului” adusă lui Dumnezeu, altul dedicat lui Azazel (dogma țapului ispășitor). Ritualul privind „țapul dedicat lui Azazel”, vechi de pe vremea lui Moise, este comunicat de Domnul Iahve și, potrivit ritualului, preotul Aaron, fratele lui Moise, punea pe seama unui țap toate păcatele și-i da drumul în pustie pentru ispășire, „ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat” (Levitic 16; 10, 21-22). „Așadar, comentează autorul, țapul, care devenea purtătorul păcatelor întregului popor Israel, era dus din cetate în pustiu, ca să moară acolo cu păcate cutot. Sau era aruncat în prăpastie. Acesta era «țapul ispășitor», care îi elibera/ mântuia pe evrei de toate păcatele lor”. Jertfa lui Iisus are, desigur, o legătură cu obiceiul jertfei din timpul lui Moise (Ziua ispășirii / Yom Kippur), sub aspect dogmatic, căci Domnul Dumnezeu știe prea bine că poporul Său e plin de păcate și pentru sfințenia Sa „are nevoie de un popor moral și religios”… Dar, prin sacrificarea lui Iisus, dogma ispășirii/ mântuirii are o imensă amplitudine „contribuind la fundamentarea creștinismului”, înlocuind astfeldogma ispășirii de păcate prin sacrificarea țapului din Vechiul Testament. Punând față în față cele două dogme „ale ispășirii”/ „mântuirii”, Sf. Apostol Pavel  arată „superioritatea” dogmei mântuirii prin care nu prin vărsare de sânge de „tauri și țapi”, ci chiar prin sânge omenesc,  prin jertfirea lui Hristos, se consacră noua religie, creștinismul… Astfel, dogma ispășirii este înlocuită de creștini prin dogma mântuirii, fundamentul ecclesiei creștine…

Detaliind această „Dogmă a mântuirii” (Cap. 15), autorul face referiri eseistice la „înțelesul” cuvântului, scriind despre „persoanele” care participă la mântuire, despre „beneficiarii păcătoși”, despre „Dumnezeul mântuitor” (Iahve din Vechiul Testament) și Iisus Hristos „Mântuitorul păcătoșilor”, ambii constituind un „cuplu divin mântuitor”. Apoi considerații despre „pregătirea” pentru mântuire și mântuirea „celor vii” dar și a „sufletelor celor morți”, a celor „virtuoși”… Alte referințe dogmatice privesc mântuirea „ca justiție și injustiție divină”, injustă fiind atunci când, la fel cu virtuoșii, Dumnezeu dă dreptul la mântuire și celor „păcătoși fără de lege și le rezervă un loc în raiul fericirii veșnice, deși ei nu au niciun merit”… La fel „cei păgubiți”, „cei înșelați”, „cei violați” sau „cei maltratați” de către păcătoșii violenți, sunt victime nedespăgubite de Dumnezeu. În concluzie, autorul constată că Dumnezeu, care construiește întregul scenariu de mântuirepentru cei păcătoși „nedreptățește toate persoanele implicate în mântuire, și anume pe păcătoși”, nedreptățindu-l astfel pe Iisus, care nu are nicio vină, dar și pe victimele care rezultă din faptele nelegiuiților păcătoși…Deși din Biblie nu lipseștemăsura de „pedepsire a păcătoșilor” (Leviticul 20), în cele din urmă în Iad. Omul/credinciosul creștin este supus unei duble justiții: una divină și alta umană, care îl judecă diferit, intrându-se astfel în conflict cu principiile corecte ale justiției umane?! Care mântuire este „mai dreaptă”, se întreabă dl Diaconu, cea divină sau cea umană: „Este dogma mântuirii «mai» dreaptă, așa încât noi să o alegem pe ea și să renunțăm la principiile justiției umane?”

Desigur, acestea sunt întrebări retorice, dar tocmai prin aceasta spiritul autorului ni se arată mai iscoditor, în căutarea unui adevăr „fundamental”, încheindu-și excursul hermeneutic cu constatarea că „Fiul lui Dumnezeu ne spune pe cruce că este părăsit chiar de către Dumnezeu, chiar de către Tatăl său… [acesta era planul, iar Fiul nu mai trebuia să se îndoiască precum un muritor de rând, fapt ce ne arată punctul tragic și „vulnerabil” al răstignirii „omenești” întru mântuirea păcatelor „omenești”, n.n.ZC]și o spune prin cel mai frumos și dureros imn, pe care l-am numit Imnul singurătății: Dumnezeul «Meu, Dumnezeul Meu,/pentru ce m-ai părăsit?»(…) Mântuirea noastră poate să fie sau să nu fie, însă singurătatea și groaza lui Iisus sunt reale. Iar noi nu putem face nimic.” (16. Mântuirea, un concept contradictoriu, p. 320).

Ultimul capitol este dedicat „Poeziei religioase românești”, amintindu-se că „Istoria literaturii române” a lui Nicolae Manolescu consideră doar pe marii cronicari moldoveni drept „scriitori” (Ureche, Costin, Neculce), deci doar „cinci secole de literatură”. Dl Virgil Diaconu amintește de etapa străveche a literaturii noastre, mai exact de scriitori străromâni de limbă latină de la Tomis limba specifică atunci întregii ecumenii (pe baza antologiei lui Mircea Croitoru, „1700 de ani de poezie religioasă”, 2003), între care Sfântul Niceta de Remesiana (338-420) este autorul unui imn religios „Te Deum” scris în limba latină. „Dacă am gândi ca Manolescu – scrie malițios autorul, care, se știe, nu acceptă listele canoniceoficializate de președintele breslei noastre -, probabil astăzi ne-am întreba dacă Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Dumitru Țepeneag, care au scris și în franceză, mai pot fi considerați scriitori români…” (p. 328). Deci suntem puși în cauză că „poezia religioasă românească a începuturilor a fost scrisă în alte limbi decât româna, și anume în limbile greacă (bizantină), latină și slava veche, polonă, îndeosebi, și că limba străină nu i-a schimbat poeziei noastre apartenența culturală”.Cu privire la epoca străromână a literaturii noastre s-au scris cărți interesante, între care am aminti numele lui Ion Coman, Nestor Vornicescu sau Mihail Diaconescu, ultimul, cărturar și scriitor de larg orizont umanist, fiind autorul unei Crestomații de literatură străromână și al masivei lucrări „Istoria literaturii dacoromane”, cu mai multe ediții din 1999 până azi, destul de convingătoare. Astfel, în chestiuni de periodizare a literaturii române, perioada străromână de limbă latină de la Dunărea de Jos (sec IV-VI) devansează cu multe secole etapa slavonismului cultural din Țările Române, de la care pleacă mai toate Istoriile noastre literare de până acum, unele stabilindu-și reperele inițiale chiar în secolul al XIX-lea…

Transeat și să observăm că, în continuare, dl Diaconu identifică unele „trăsături ale poeziei religioase”, de la „forma de vers a poeziei religioase” (reconstituită astfel) – e vorba de imnul Te Deum al lui Niceta de Remesiana (tradus din latină de filologul clasicist N. Georgescu, cunoscutul eminescolog), care este de fapt „o proză rimată” (v. Mircea Scarlat, M. Croitoru etc.), imnul respectiv abătându-se de la metrica latinească și prezentându-se scris în versuri libere. Tot în versuri libere sunt scrise imnurile religioase ale lui Filotei Monahul (sec XIV-XV), apoi câțiva Psalmi ai lui David (în Psaltirea slavo-română a lui Coresi din 1577 sau „texte literare admirabile” scrise de Neagoe Basarab în „Învățăturile” sale renumite scrise în slavonă și traduse de Udriște Năsturel în română încă din sec. al XVII-lea. Alți autori de limbă latină din Evul Mediu românesc: Petru Cercel (sec XVI), Nicolaus Olahus (sec XVI), pentru a continua cu „cel dintâi poet al nostru”, Dosoftei, autorul celebrei „Psăltire a sfântului proroc David”, în versuri (tipărită la Uniev în Polonia în 1673, nu în 1681!), după care este amintit Miron Costin cu poemul de meditație „Viața lumii”, autor – cum se știe – și al altor cărți de versuri, dar în limba polonă, el făcând parte din marea boierime românească filo-polonă (ceea ce i-a adus și decapitarea la Roman, bănuit de complot antimonarhic, din porunca bătrânului domn neștiutor de carte C. Cantemir, tatăl viitorului enciclopedist Dimitrie, el însuși domnitor al Moldovei, stabilit definitiv în Rusia țaristă după înfrângerea „gheaurului” suferită în confruntarea cu oastea otomană).

Interesantă ar fi fost trecerea în revistă, mai punctual-exemplificată, a poeziei românești religioase din sec XVIII-XX, despre care profesoara sibiană Maria-Daniela Pănăzan a scris, nu de mult, „O istorie comentată a poeziei religioase românești” (Editura CronoLogia, Sibiu, 2017). Reținem, totuși, considerațiile despre „Poezia religioasă în contextul poeziei postmoderniste contemporane”, o atitudine destul de severă asupra poeziei postmoderniste „atomizat-biografică”, „jurnalieră sau de tip reportaj”, dedicată aspectelor „minore”, „facilului”, „derizoriului sau nimicului”, fiind „retro-ironică”, deci concepută din alte poezii, prin „pastișă, prelucrare, rescriere, imitare, influențe poetice” (în privința „imitației”/ „plagiatului” prin „hârtia de calc”, cum zice însuși Mircea Cărtărescu, „marii scriitori sunt copiști și caligrafi, iar cei proști sunt originali!” – și atunci de ce ne mai mirăm că, nominalizat de atâtea ori la Premiul Nobel pentru Literatură, dă de fiecare dată cu oiștea în gard, pardon, în zidul Academiei suedeze!). Dl Virgil Diaconu vorbește în continuare de „statism” și „evoluție” în poezia religioasă, realizând în final o listă/ înșiruire cu autorii români care au scris poezie religioasă, începând cu Eminescu, continuând cu G. Coșbuc, N. Crainic, T. Arghezi, Radu Gyr, O. Goga, Pillat, Crainic, Vasile Militaru, Voiculescu, Maniu, Blaga, Magda Isanos, până la Daniel Turcea, iar de aici, din anii 80 ai secolului trecut, la Miron Kiropol, Adrian Popescu, Virgil Diaconu, la Ioan Pintea, Bartolomeu Anania, Theodor Damian, Dumitru Ichim, Nicolae Jinga, O. Doclin, Sever Negrescu, Ana Blandiana, Victoria Milescu, H. Bădescu, Nicolae Silade, Valeria Manta Tăicuțu, „poeți de valori diferite”…

La pag. 346 autorul, poet remarcabil, ne oferă un poem propriu „Vizita”, în care observăm starea de religiozitate și nu apelul la elemente care ar individualiza tema, cam aceasta fiind recomandarea, căci poezia de această factură trebuie să-și îndrepte sentimentul de „religiozitate” nu spre elemente de decor ecclesiatic ci spre meditația care să privească mai detașat condiția existenței și dramele omului contemporan… Numai așa, vorba poetului, „va veni Duhul”, printr-o concentrare de sine într-un solilocviu al mărturisirii… În felul acesta s-ar depăși „statismul” de care face vorbire eseistul, care marchează cei 1700 de ani de existență a speciei în literatura română:

„Poezia autentică, religioasă sau laică, este întotdeauna o izbândă individuală, iar nu una colectiv-generaționistă. Poezia de valoare depinde de harul special al autorului ei, de calitatea individuală a poetului, iar nu de mediul poetic la modă, care fiind al majorității, este prin definiție fals poetic, este pseudopoetic.”

Din ultimul capitol, „Isus al meu, o privire critică asupra creștinismului” (inițial un comentariu la volumul „Isus al meu” al lui G. Liiceanu, 2020, considerat „înalt problematic, provocator, inteligent și revoltat atât față de limitele dogmatice oficiale, cât și față de instituțiile creștine necorupte, lacome, intransigente dogmatic, răzbunătoare, violente!”), reținem ideea cu privire la „Disocierea învățăturii autentice a lui Isus de dogma creștină oficială și aspectele ei mitologice”: „Gabriel Liiceanu observă că ideologia creștină oficială, în loc să apere și cultive mesajul creștin autentic, adică «faptul că trebuie să-ți respecți și să-ți iubești aproapele», promovează și apără mai mult detaliul mitologic, «precum cel referitor la relațiile existente între cele trei persoane ale Treimii», care nu pot fi, de fapt, înțelese și acceptat – «purcede Duhul Sfânt numai de la Tatăl, sau de la Tatăl și de la Fiul?». În aceste condiții, nu este de mirare că nu puțini dintre noi «par să se solidarizeze în mai mare măsură cu scenariul și cu caracterul său fabulos (cu detaliile mitologice), decât cu valorile etic civilizatorii ale mesajului divin» (p. 32), deci cu bunătatea, respectul și iubirea celuilalt, sau cu iertarea.”

De unde și „ruptura” între ortodoxie și catolicism pe baza nepunerii de acord în privința „relațiilor dintre persoanele Sfintei Treimi”. Dincolo de aceste chestiuni speciale de dogmatică, proprii discursului teologic, accentul bisericii trebuie pus pe partea umană viabilă a creștinismului, în sensul unei morale creștine autentice. Vorba lui Liiceanu, în Iisus trebuie să vedem „modelul de auto-depășire al speciei”, acesta este „Iisus al meu”, dar și al tuturor „care cred în valorile vehiculate de către Isus, în morala lui exemplară”, care nu trebuie să fie o morală „insulară”, ci una deschisă „tuturor celor care se pot ridica la exigențele ei”. „Oricum, conchide dl Diaconu, cred că volumul lui G. Liiceanu ar trebui citit atât de slujitorii cu program fix ai Bisericii cu program fix, cât și de necredincioșii eliberați de canoanele Bisericii. Spre a vedea, cel puțin, ce au de pierdut atunci când ignoră valorile morale.”

Primejdia este, cum s-a întâmplat cu societatea atee occidentală, aceea de a-l pierde pe Dumnezeu într-un pragmatism comod de gândire scientistă și acțiune, în această perioadă de globalizare care trece ca un tăvălug peste identități naționale,nivelând diferențieri și specificități, provocând însăși spiritualitatea noastră creștinăla o confruntare vitală, definitorie, esențială.

            În totul, „Biblia literară și Biblia dogmatică”, rod al multor ani de lecturi, meditații (deloc comode, dimpotrivă problematizante), dovedește o bună orientare în exegeza biblică.Nu ar strica o reluare editorială într-o formulă echilibrată, recomandând astfel astfel un autor demn de bibliografia de profil, care, presupunem, ar susține cu pasiune însuflețită un astfel de curs, în învățământul teologic de grad universitar. Punct indimenticabil de referință în bibliografia dlui Virgil Diaconu, „Biblia literară și Biblia canonină” se adaugă eseurilor sale filosofice și de estetică a poeziei, în general preocupărilor teoretice, marcând un moment deosebit, aș zice aproape briliantin, în existența sa literară și cărturărească.

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 18-20 ianuarie

Un comentariu pentru “Un posibil curs pentru școlile teologice de grad universitar. Virgil Diaconu: „Biblia literară și Biblia dogmatică”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *