default-logo

Cine greșește? sau Vacanța democratică

      „Che meraviglia!”
        Şi părinţii, şi copiii, şi bunicii, şi nepoţii, toţi sau aproape toţi (unora le lipseşte receptivitatea la întregul armonios, frumos, la ceea ce ne taie respirul înmărmurind-ne cu arară concepţiune ), suntem încântaţi, deopotrivă, de ceea ce  ni se întâmplă, de  schimbări, surprize plăcute, cum ar fi alternarea – într-un ritm sigur şi precis – a celor patru anotimpuri, speculând, la vremea fiecăruia, fiece minut, fiece secundă, încercând să ne bucurăm de fecunditatea, de variaţia şi bogăţia evenimentelor, iar VARA, anotimpul la care mă voi referi, ne oferă satisfacţia de a fi, încă de la prima clipire la început de zi, privirile ne sunt alintate de azurul ce înfloreşte miozotişi, auzul ne este încântat de ciripitul păsărelelor, trupul ne este mângăiat de razele blondine ale soarelui, întâi timide, apoi din ce în ce mai sigure pe ele, mai jucăuşe, pitindu-se pe după frunzele de smarald ale copacilor, de coloritul atât de plăcut şi divers al florilor, de mireasma lor îmbătătoare, de fluturarea uşoară a sutelor de aripi din catifea, în culori pastelate, a zeci de fluturi, de zumzetul albinelor hărnicuţe, de joaca animăluţelor de casă, care dau din coadă şi-ţi sar în braţe numai ce îi complimentezi cu un: „Vai, ce scump eşti!”
        A venit vara şi, odată cu ea, vacanţa mult aşteptatăVacanța mare sau Vacanța democratică, iar noi, de la mic la mare, veselindu-ne, savurând, avizi, cu privirea, cu auzul, cu sufletul, darurile încântătoare ce ne sunt oferite de Mama Natură, mulţumim Domnului, în fiecare moment, pentru că existăm, iar la sosirea lor ceva, în noi, se schimbă, devenim mai buni, mai sereni, mai frumoşi, mai înţelepţi mai,….mai!! Şi cum să nu devenim, când –nu vreau să repet – sunt atâtea ocazii splendide!?
        Ce-ţi este şi cu tehnica modernă! Să te tot plimbi cu maşina, are aer condiţionat! Dacă mi-ar permite timpul aş face câteva ture pe zi, să admir peisajul. Sectorul 3 este Sectorul verde. Să tot priveşti! 

         Iar eu, să nu pierd ocazia,  am urcat cu nepoțelul meu într-un aurobuz.

         Pe la jumătatea drumului urcă patru tineri, două fete, doi băieţi. Ele, dezinvolte, volubile, ei – dezolaţi. Una din fete se enervează, aducându-şi aminte de vreo nereuşită şi începe:
        – Ce…?! – ceva ce nu pot pronunța – şi-şi spune, mai departe, of-ul. Cei din maşină tac mâlc. Eu simt că mă înfierbânt, dar nu iau atitudine, (era să încasez o palmă de la o ţigăncuşă, acum ceva vreme, care aruncase pe drum o coajă de banană şi o bătrână era gata să se întindă pe jos dacă n-o prindeam de un braţ. Sosise lângă mine şi un domn cu grade, dar nici el nu a avut mai mult curaj. Hm!. Bărbaţii!)
        La următoarea staţie au suit în maşină, concomitent, pe uşa din mijloc, o doamnă în vârstă cu două sacoşe şi un băiat la vreo 16 ani. Chiar în faţă, un loc liber. Tânărul se repede spre loc, bătrâna se dă într-o parte şi îl întreabă:
        – Vreţi să staţi jos? Poftiţi! El dă din cap afirmativ, nici „Mulţumesc”, nici… nimic şi se aşază pe scaun.
        – !?!?! încercăm, noi, să ne dăm părerea.
        Nu mai vreau să ascult şi să văd cele ce se petrec în maşină. Îmi îndrept privirea spre carosabil, măcar văd maşini frumoase și grădini. La un moment dat, la o a doua oprire în staţia „Câmpia Libertăţii”, un zgomot asurzitor, mai să ne spargă timpanele (nu ştiu cei de afară cum au reacţionat): o maşină, roşie, roşie, se pare adusă din străinătate, decapotabilă, cu şase tineri – incluzând şoferul: doi băieţi şi două fete pe scaunele din spate – ei şedeau, ele, în picioare, cum şi cea care era lângă şofer – cântau, de fapt  urlau şi ţopăiau, cu pletele în vânt, după o melodie ce le-o oferea un radio – casetofon, într-o goană nebună, nebună, trecând ca un bolid pe lângă autobuz. O doamnă în vârstă, palidă, speriată de parcă văzuse o nălucă, îşi făcea cruce, după care a suit în autobuz:
      – Doamne, zise ea, este sfârşitul lumii!!
        Am ajuns cu bine la nepoţelul care mi-a sărit în braţe şi mi-a spus:
        – Eu nu vleau să fiu mic ca Buni, pap, si mă fac male! Melgem cu momocicheta la ginastică!
        – Sigur! , am aprobat (numai eu ştiam ce alergătură mă aşteaptă).
        Am pornit-o pe aleile Parcului Al.Ioan Cuza (fost I.O.R), tot într-o goană. Trei muncitori de la A.D.P. tundeau iarba cu maşinile acelea zgomotoase, totuşi drăguţe; nepoţelul meu este încântat la vederea lor. Ne-am aşezat pe o bancă, aproape de locul unde iarba tunsă, mirosind a verde, era răsturnată pe aleea pavată şi trasată cu linii şi săgeţi adecvate concursurilor de biciclete. Se formase o movilă destul de mare. La un moment dat, se apropiară trei tineri, o ea şi doi de ei şi începură să împrăţtie iarba cu picioarele. (Cum să se mai amuze şi ei?) Unul din muncitori îi vede şi le spune:
        – Lăsaţi iarba, de ce nu mergeţi pe alături? Este loc destul!
Ei nu prea înţeleg sau se fac că nu înţeleg, continuă joaca, iar muncitorul se îndreaptă spre ei. Fata (ce curajoase fetele de azi!) şi unul din băieţi vor să-l înfrunte şi încep să înjure :
        –  …!! și iar nu mai pot să spun. Am  văzut cum Toni, nepotul meu, întorcea capul spre ei dar şi spre mine, avea o privire şi speriată dar şi ghiduşă; m-am uitat şi eu spre el, făcându-mă că nu am auzit, că n-am priceput nimic din cele ce se întâmplau şi i-am propus să mergem să vedem motocicleta parcată în faţa blocului (este înnebunit după motociclete!). Am plecat de acolo, am văzut motocicleta şi am intrat pe altundeva în parc, ne-am aşezat iar pe o bancă şi am început să facem mâncare. Am adunat frunze, păstăi dintr-un copac, mere căzute dintr-un măr alăturat. Ton, mergând prin iarbă, s-a împiedicat sau mai degrabă a alunecat datorită unui măr ce-i stătea în cale şi s-a speriat – zic eu; a căzut în iarbă, nu s-a lovit, dar mai apoi se uită la mine încruntat, mustăcind.  Atâta doar. O fi reținut ceva de la acei copii furioși? Nu știu, sper că nu!

        Oricum, şi în vacanţă, şi fără a avea noţiuni complete despre vocabularul limbii române, indiferent de vârstă, poţi acumula noi şi vaste cunoştinţe referitoare la limba noastră atât de  frumoasă și de dulce, dar care este mutilată de niște ignoranți, ( nu mai este timp pentru „Arta conversaţiei”şi apoi este un ceva cu care trebuie să-ţi baţi capul, să-ţi suceşti creierii), poţi prinde câte ceva, chiar foarte repede, uşor, din Codul relelor sau urâtelor maniere (chiar şi în cazul în care nu ştii, încă, să citeşti sau nu eşti în posesia celuilalt cod. Jargonul este la modă acum, obrăznicia, la fel, în plus, ne bucurăm, trebuie să ne bucurăm, suntem în plină democraţie! Vacanţele sunt și ele democratice!

        Mă întreb și caut să-mi răspund singură, mă cert cu mine însămi și-mi spun: ”Ai îmbătrânit și nu mai ești în rând cu noua generație, tu ai apucat alte vremuri, altă educație.” Totuși, mă îndoiesc, sunt nedumirită, nu cred că ar fi acesta un motiv de a nu-i înțelege pe cei tineri. Eu îmi aduc aminte că părinții mei m-au educat întru cele bune și frumoase, știam să respect oamenii, munca lor, iar ce-mi spuneau părinții era sfânt, ei mi-au format caracterul, mi-au insuflat credința în Dumnezeu, ajutându-mă să conștientizez faptul că, și dânșii, părinții, și Dumnezeu au ,,plănuit” ca eu să exist, ceea ce este mare lucru. Foarte importantă în educarea mea a fost  școala, continuând cu formarea mea, ca om, după ,,cei șapte ani de acasă”. Eu sunt sigură că, și acum, precum în vremurile mele, atât părinții cât și profesorii și-au îndeplinit menirile, îndatoririle, iar Dumnezeu ne-a privit în continuare cu îngăduință. Pentru ce ne confruntăm cu asemenea caractere nedemne de noi?  Suntem la curent cu reformele învățământului, cu schimbarea legislații în sistemul educațional, familiile își dau mâna în continuare cu biserica, ducând, împreună, o muncă aparte, o muncă în care pun suflet, înțelepciune, iubire, întru modelarea noii generații. Cine greșește? Adeseori mă întreb, dar nu am, încă, răspuns.
        Deocamdată mă opresc aici, deși mai am atât de multe de spus! (Am constatat că noi, ființele superioare, devenim mai răi, mai agresivi, mai invidioși…de parcă am avea inimi de piatră și suflet de vânt, pe când animalele devin umane).


     

                   Maria Niculescu,
        O bunică la fel ca toate bunicile – din alte timpuri

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*