Una dintre plăcutele surprize publicistice cele mai recente, că mai am și așa ceva din când în când, îmi poartă pașii sufletului într-un trecut de care mă leagă hățișuri de trăiri imposibil de transpus în slove, fără o temeinică așezare a lor în straturi de necesare limpeziri, pe care nu le pot face acum. De aceea spun, pe scurt, că este vorba despre lăudabila inițiativă a prietenilor de la revista FRONTIERA de a publica, în numărul apărut în preajma Zilei Poliției de Frontieră, un interviu cu unul dintre românii cei mai dragi mie, o personalitate de prim rang a vieții publice românești actuale. Este unul dintre oamenii providențiali ai momentelor de crâncenă debusolare spirituală și atitudinală prin care trecem noi, ca nație, prin care trecem mulți dintre noi ca indivizi. Bulversarea valorilor perene, minimalizarea ori marginalizarea esențelor, din ignoranță sau cu intenție, nici nu mai contează motivele când consecințele devin devastatoare, trebuie oprite la granița conștiinței naționale. Desigur, este o datorie pe care o avem toți, dar în linia întâi a împlinirii ei sunt veghetori experimentați, care își pun cunoștințele, mintea și inima să fie de gardă liberei și demnei noastre ființări. Un asemenea om este cel care înnobilează cu chipul său coperta revistei amintite, dând o sporită consistență, desigur, și conținutului. Am avut privilegiul să-l urmăresc în câteva rânduri expunându-și considerațiile, care mie mi s-au părut îmbrăcate în hainele maximei lucidități și responsabilități, despre ființa națională și perenitatea noastră. A vorbi, cu eleganță și profund, despre Marea Unire ca despre un proces continuu, cu etape fundamentale, succesive, înfăptuită de la mic la mare, din aproape în aproape, culminând cu magnificul 1 Decembrie 1918, fiind pro România fără a fi împotriva cuiva, cred că reprezintă o performanță ce merită toată atenția.
Dar surpriza nu este că domnul academician Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, cel mai înalt for științific și cultural al nostru, apare pe copertă și în revista poliției de frontieră, ci că a făcut armata la grăniceri și își amintește sublim de acea perioadă a vieții domniei sale.
Nu vreau să insinuez că grăniceria l-a înrâurit într-atât, devenind personalitatea la care mă refer, deși este evident că experiențele tinereții își pun amprenta pe anii maturizării. Aș sublinia, mai degrabă, un înțeles pe care mi l-a rotunjit această plăcută întâlnire. Granița nu este atât firul de zare românesc care ne îmbrățișează existențele, cât mai ales motivul solidarizării în jurul valorilor fundamentale ale ființei noastre naționale, îndemn la veghe și luptă pentru perpetuarea și consolidarea lor.
Firiță Carp / UZPR