În numărul trecut al serialului meu, am rămas dator cu un răspuns la întrebarea fiicei mele, Rebecca, şi anume: ce lucruri nu trebuie pierdute în viaţa noastră?
Copilul lui tata, aş începe cu „Pacea”. E un lucru sfânt de care trebuie să ţinem cont la fel cum ţinem la propria noastră viaţă. Atâta timp cât avem pace, putem face orice: să iubim, să fim fericiţi, să admirăm natura şi toate creaţiile umanităţii pe această planetă, să creştem în siguranţă şi, la rândul nostru, să ne creştem propriii copii fără griji şi frică, fără teama că viaţa lor e în pericol. Dar cum de la încheierea celui de-al doilea război mondial încoace, mai precis din 1945, în lume, nu au mai existat decât 7 zile de pace totală, constatăm că pacea noastră este destul de fragilă, protejarea şi apărarea ei făcându-se cu mari sacrificii şi, paradoxal, doar prin înarmare!!!
Alt lucru pe care nu trebuie să ţi-l pierzi în viaţă, este „Speranţa”, sau nădejdea, cum spun unii. Fără speranţă în tine şi în viitorul tău, în tot ce interprinzi zi de zi, aproape nimic nu funcţionează. Sigur, ştiu că e cu neputinţă în viaţă să nu visezi, să vrei, să ştii tot, că ai vrea să ai tot ce îţi doreşti şi să fii pe placul tuturor. Ce poţi avea, totuşi, este speranţa că intr-o zi le vei înfăptui pe toate. Aşa suntem plămadiţi noi oamenii. Dacă mă gândesc, aş putea să-ţi spun că omul este o bucăţică de pământ în care Dumnezeu a sădit păcatul, iubirea şi speranţa. E cu adevărat o utopie!
Al treilea lucru care nu trebuie pierdut este „Demnitatea Umană”. Deşi nu există în zilele noastre niciun document internaţional sau naţional care să vorbească despre drepturile fundamentale ale omului fără să consemneze dreptul la „demnitate”, încă mai există pe glob locuri unde acest drept este ignorat total. Aşa se întâmplă de exemplu în Coreea de Nord, unde această normă legală a fost pur şi simplu călcată în picioare şi unde practic nu mai există.
În cele din urmă, dar nu ca ultimul lucru, este să îţi pierzi „Libertatea”, în toate formele ei. Am trăit în comunism şi am simţit pe propria piele, ce înseamnă să îţi pierzi libertatea. De altfel, românii au trăit în perioada comunistă într-o mare închisoare – numită România – cu zidurile la graniţele ţării. Nu mi-aş mai dori acest lucru şi din fericire, bine că nu mai e posibil aşa ceva şi nu mai exista nici pentru mine, nici pentru copiii mei şi nici pentru semenii mei români.
Dar, tati, de ce e aşa dificil în viaţă să spunem semenilor noştri următoarele 4 sintagme: „Te iubesc”, „Iartă-mă”, „Ajută-mă”, „Te respect”?
Simplu!. Toţi ştim că fiecare dintre cele 4 sentimente exprimate verbal, deşi simple, semnifică implicare emoţională şi spirituală şi are legătură cu nivelul de educaţie al fiecăruia, cu empatia pe care o ai faţă de oameni, cu participaţia personală la dragostea faţă de cei dragi ţie, cu ataşamentul faţă de familie, prieteni, dascăli şi chiar pentru oameninecunoscuţi.
Sigur, se ştie că foatrte multă lume foloseşte aceste cuvinte în scop oratoric, căci dau bine!?! Dar ele capătă greutatea doar când sunt spuse din suflet, cu inima plină de bucurie sau de tristeţe, în funcţie de siuaţii şi evenimente, dar şi de starea noastră emoţională de la acel moment.
Foarte important este şi cui te adresezi cu asemenea cuvinte, ce importanţă au ele pentru tine, dar şi persoanele cărora urmează să le adresezi aceste sintagme. Una este să îi spui propriului tată, mame, bunic, bunică, „te iubesc”, şi alta e să o spui unuia faţă de care te încearcă oarece sentimente extra-familiale. E important să nu spui aceste cuvinte dacă nu simţi cu adevărat acest sentiment, că nu ştii ce reacţii vei primi de la persoana căreia îi sunt adresate. Reacţiile sunt neprevăzute!
De asemenea, este cât se poate de firesc să spui părinţilor „iartă-mă” dacă ai făcut o boacană, dar cu totul altceva este vorba când, de exemplu, faci un accident oarecare, să zicem unul produs în traficul rutier, şi eşti nevoită să spui unui necunoscut tocmai acel msterios cuvânt „iartă-mă”. Este posibil ca pentru el scuzele tale să nu abă nicio valoare, ba chiar să îl irite şi să intri într-un lung si obositor conflict cu persoana aceea. Aşadar, atenţie!!!, când vorbeşti şi când taci, când rămâi într-un loc şi când te retragi în propria „ambasadă”, căci asta este cu adevărat o artă a existenţei fiinţe umane, o tactică de autoapărare.
Ştii tati, mai am căteva întrebări pe care aş vrea să ţi le pun.
Fetiţa mea, nu acum, pentru că din păcate sunt puţin obosit. De aceea îti cer un răgaz în continuarea dialogului nostru până săptămâna viitoare.
Prof. Univ. Dr. Florentin SCALEŢCHI
Va urma