Am sperat că scăpăm, dar n-am scăpat. Noroc că speranţa nu moare. Dum spiro spero. Speranţa este menită să întărească şi să valideze credinţa. Câtă vreme sper, cred – Dum spiro credo.
Pandemia a lovit omenirea ca un război nevăzut şi văzut în acelaşi timp. Nu vedem inamicul dar vedem victimele. Ca în lupta cu puterile întunericului. Nu le vezi dar consecinţele sunt concrete, simţite. Ne-a lovit tare la începutul anului. Pentru protejarea noastră au fost impuse restricţii cu totul neaşteptate, pentru mulţi neimaginate.
Citim, auzim, vedem zilnic la buletinele de ştiri cifre, statistici îngrijorătoare, înfricoşătoare. Până nu a venit moartea la pragul tău cifrele rămân cifre şi statisticile rămân statistici. Dar deodată auzi că un prieten e în spital, că un vecin a murit, că cineva din familie este infectat. Am parcurs întregul an 2020 în această stare duală: pentru unii, veștile proaste sunt acolo, undeva. Pentru alţii, se întâmplă că ele sunt aici şi acum.
Unii sfidează realitatea, alţii o trăiesc cu frică şi cu cutremur. Anul se încheie curând, dar iată, nu şi războiul nevăzut. E ca un vulcan care izbucneşte şi nu ştii câtă lavă încă mai are de vărsat. Stai în preajma morţii. Sau fugi. Dacă poţi. Vulcanul este localizat, duhul cel rău însă nu. Cum vedem, nici virusul. Unde să fugi?
Timp de aproape un an de zile oamenii s-au obişnuit, ori au început să se obişnuiască, ori, Doamne fereşte, vor trebui să se obişnuiască a trăi cu duşmanul în coastă. Ca atunci când locuieşti pe un teren minat. Nu ştii când calci pe mină şi explodezi. Dar umbli, cât poţi de atent, însă fără nici o garanţie de siguranţă, cu speranţa şi rugăciunea în suflet.
Doamne apără şi păzeşte! Pandemia a produs o transformare benefică în om la nivel spiritual. Mă refer în special la lumea mea, a credincioşilor creştini, pe care o cunosc direct. O transformare se va fi produs în viaţa tuturor oamenilor indiferent de religie, de filosofie, de concepţie de viaţă pentru că fiecare este afectat într-un fel sau altul.
Dar pentru noi, cei credincioşi, transformarea se concretizează în sporirea credinţei în Dumnezeu, în înmulţirea rugăciunii care ne apropie de Dumnezeu.
Ştim că la nevoie omul recurge la Dumnezeu. Nu generalizăm însă. Dar tocmai, pentru că a venit nevoia peste noi, se validează zicala: recurgem la Dumnezeu. Nu ştim: poate asta este lecţia pe care El a decis să ne-o dea ca să reconsiderăm ABC-ul existenţei umane. Nihil sine Deo. De ce acum? Poate aşa cum a zis Sf. Pavel despre Întruparea Domnului în istorie, că s-a petrecut „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). A socotit Dumnezeu că acum este momentul pentru o astfel de lecţie. Noi ştim că lumea merge prost. Nu merge în direcţia conformă menirii ei. Dar cât este de aproape de prăpastie, cât mai este până acolo, nu ştim. Dumnezeu însă ştie. De aceea El alege momentul lecțiilor şi tipul de lecţie.
Pandemia aceasta ne face să privim viaţa altfel. Una e să gândeşti că trăieşti şi că vine vremea să mori, într-un fel sau altul, şi speri să ajungi la o vârstă cât mai înaintată, morţile premature fiind considerate excepţii, şi alta e să trăieşti cu moartea la uşă sau în casă. A venit la vecinul tău, e foarte aproape de tine. Mai rău: auzi de un prieten drag că a murit, de o rudă apropiată. Nu de bolile noastre obişnuite cu care am învăţat să trăim, ci de acest virus care este şi care nu-i, dar, de fapt, care este peste tot. Când nu te aştepţi poate fi la tine.
Suntem ca evreii în Egipt când îngerul morţii trecea pe la fiecare casă şi pentru ca locuinţa ta să fie ocolită trebuia să ungi uşorii uşii cu sângele mielului pascal. Acolo exista acest remediu. Aici şi acum ce facem? Evident, ne supunem rânduielilor autorităţilor noastre atât cât este posibil. Respectând aceste rânduieli de precauţiune ne arătăm responsabili unii faţă de alţii. Dar altceva?
Altceva este doar acest lucru: să strigăm Abba, Părinte! Aceasta este prima şi cea dintâi teologie. Ca să-L chemi astfel pe Dumnezeu înseamnă să-ţi fi venit în fire, după frumoasa expresie din pilda fiului risipitor. Plecarea din casa părintească: nerecunoaşterea autorităţii tatălui, a Părintelui. Venirea în fire: pocăinţa; „scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu” şi voi striga: „Părinte, am greşit” (Luca 15, 18). Nu poţi striga: Părinte! decât după ce-l recunoști pe tată ca părinte sau pe părinte ca tată. Dar a-l recunoaşte înseamnă a-l re-cunoaşte, a-l cunoaşte din nou. Cândva l-ai cunoscut, apoi l-ai renegat, l-ai uitat. Acum îl cunoşti iar. Îl recunoşti. Noroc că el stă cu braţele deschise. Aşa te-a şi aşteptat tot timpul strigându-ţi în conştiinţa de fiu îndepărtat: Fiule, vino acasă!
Fiul, fiica, noi suntem cazul celui credincios care este conştient de legătura cu Dumnezeu, doar că a lăsat ca aceasta să slăbească, să se rupă.
Dar, cum ziceam, mai sunt şi cei de alte orientări religioase, filosofice, cu alte concepţii de viaţă. Desigur, şi aceştia sunt afectaţi de pandemie, şi ei, sau dintre cei apropiaţi lor, cad victime virusului ucigaş. Nu se poate ca şi în sufletele acestor oameni să nu se producă o transformare. La noi cei credincioşi transformarea poate însemna întoarcerea la Dumnezeu. La ceilalţi însă, ea poate însemna pornire în căutarea lui Dumnezeu. Aşa cum minunat scria Blaga într-un poem (Ioan se sfâşie în pustie): „Unde eşti Elohim?/ Umblăm tulburaţi şi fără de voie/ Printre stihiile nopţii te iscodim/ Sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie/ Şi întrebăm de tine, Elohim”!
Războiul, cum se vede, e în toi. Specialiştii în această pandemie spun că ne aşteaptă o iarnă „neagră”. Prin această metaforă referitoare la moarte ni se dă un sfat: vigilenţă! Mască, distanţă, igienă, izolare, pază bună prin toate mijloacele. Aşa trebuie să fie.
Dar cea mai bună pază, înainte de toate celelalte, vine din sfatul marelui apostol Pavel: „Fraţilor! Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (II Cor. 5, 20).
Theodor Damian
Decembrie 2020
New York