default-logo

Neverosimil, Eminescu / Acad. Gheorghe Păun

Am împrumutat ideea/termenul din titlu din inspiratele şi mult atrăgătoarele volume Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura Allfa, Bucureşti, Antumele – 2017, Postumele – 2019, de Alex. Ştefănescu. „Parcă devenea zeu când scria.// Mai mult decât orice, mă miră faptul că Eminescu a existat”, face mărturisire criticul – pag. 225, volumul al doilea.

Am o uimire similară atunci când citesc publicistica eminesciană. Am „conspectat” de curând încă vreo sută de pagini din Eminescu, Opere, volumul V. Publicistică (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc), din Colecţia „Opere fundamentale” coordonată de acad. Eugen Simion. Eram în căutarea de fragmente pentru pagina a doua a revistei, Domnul Eminescu scris-a. Evident, aleg numai paragrafe care rezistă timpului, se potrivesc şi situaţiei de astăzi, din viaţa românească, din viaţa internaţională, politica fiind inclusă, în ambele cazuri – dar câte nu se potrivesc!, uneori la nivel „punctual”, cum se spune, şablonard, prin mass-media. Am selectat texte pentru un an şi ceva, vor apărea rând pe rând în revistă, dar reiau mai jos câteva fraze care sunt parcă scrise azi de dimineaţă, referitor la evenimente din ultimele săptămâni.

Faptul că e posibil acest lucru, ţine de aura supraumană a „românului absolut” (Petre Ţuţea), chiar dacă om real şi nu „personaj de legendă” (Alex. Ştefănescu). Nu e eminescian în toate poemele, postumele nu sunt toate finisate, dar, după trecerea pe curat, caligrafiate, poeziile sale se dovedesc „de o neasemuită frumuseţe”. La fel cu articolele – una sunt însemnările, ciornele, şi alta textele din Timpul. A fost partizan uneori, pătimaş adesea, dar român tot timpul, suferind pentru ţară. O dorinţă de cunoaştere universalistă, o putere de muncă ieşită din comun, documentare enormă, lecturi, notiţe – peste toate, o intuiţie la care numai cei aleşi au acces. Intuiţie în a deosebi binele de rău, frumosul de urât, dar şi în a simţi, de pildă, momente ale istoriei, ale cosmogoniei, şi a le transpune în „versuri fără egal în poezia lumii”, „care ne taie respiraţia” (Alex. Ştefănescu, Op. cit., Antumele, pag. 128, referitor la viziunea cosmogonică din Scrisoarea I).

Am putea trage concluzii pesimiste de aici: nimic nu s-a schimbat (în bine) în politica românească, poate că este o fatalitate acest lucru, geografia ne influenţează deplorabil istoria; mai rău: nu mai există niciun gazetar ca Eminescu, pentru a semnala neregulile, dar nu mai există nici politicieni ca pe vremea lui – la scară istorică, cei al căror nume le-a supravieţuit existenţei publice fac pigmei din urmaşii lor de peste un secol şi jumătate… Poate nici nu mai sunt posibili asemenea gazetari şi asemenea politicieni ca în vremea lui, lumea se mediocrizează pe (aproape) toate palierele şi pe (aproape) toate meridianele.

S-ar putea face o paralelă surprinzător de lungă între problemele pe care le avea în vedere Eminescu şi problemele de astăzi ale societăţii româneşti, parcă imagini repetate ale celor dintâi. Demagogie, politicianism, afaceri necurate, corupţie, reforme de dragul reformelor sau cu interese ascunse, imitarea grăbită a Vestului, sărăcia satelor (şi ca explicaţie a abandonului şcolar), emigraţia, ineficienţa statului, salvarea balanţei de plăţi import-export prin împrumuturi, mimarea opoziţiei, legi cu dedicaţie, influenţa nefastă a capitalului străin, insidios-tenace-eficient, slujit servil de politicienii locali, afaceri păguboase, care grevează bugetul ţării pe anii ce vin, situaţia românilor din ţările vecine României, calitatea slabă a şcolii – şi câte altele. Ilustrez doar câteva, cum promiteam, prin scurte citate, începând cu cel mai neaşteptat, referitor la… protocoalele medicale aplicate mecanic de (unii) doctori. (A fost, mărturisesc, paragraful care mi-a dat ideea textului de faţă, pentru că aproape m-a speriat prin actualitatea lui pandemică…)

Spune Eminescu, în Timpul, la 7 septembrie 1881: „Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atât de mare încât puţin le pasă dacă bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să bea seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Hipocrat. Zvârcolească-se cât o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuie înghiţite, fumurile trebuie inhalate, pentru că aşa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l priveşte pe medic; e vina bolnavului dacă, tratat sistematic, după idei preconcepute şi a priori, a dat ortul popii. Fost-a tratat conform regulilor? Asta-i cestiunea.”

Alte subiecte de acută actualitate: „Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea amintirilor mari sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor?” (Timpul, 12 septembrie 1882)

 „Un stat care (…) face cheltuieli mai mari decât poate suporta producţiunea anuală indigenă acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate.” (Timpul, 26 noiembrie 1882)

Concluzia? Şi mai pesimistă: „E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziţia spiritelor la noi e normală şi sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-şi poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. (…) În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existând nicio idee serioasă care să-ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii de toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalurile se-nmulţesc şi iau formele cele mai degradătoare; ideea naţionalităţii chiar, atât de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi sociale. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.” (Timpul, 27 noiembrie 1882)

Atât deocamdată. Restul, în texte mai ample, tratând şi multe alte chestiuni, în numerele viitoare ale revistei, la pagina a doua, din colţul căreia ne priveşte, ferm-încruntat, cel care cândva o să ne judece, vorba poetului basarabean. Să-l citim, căci (şi) pentru noi, cei de astăzi, scrie…

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.