default-logo

Interviu cu PUȘA ROTH

PUȘA ROTH: ”Ziaristul este un soldat al informației, un soldat ce are drept armă adevărul”

 Reporter: – Sunteți nu doar o jurnalistă cunoscută, ci și o scriitoare apreciată. Când ați debutat în presă?

          Pușa Roth: – Ei, domnule Vasiu, e ,, cale lungă” din momentul în care am trimis primul text spre publicare și până azi. Se întâmpla prin anii 80, dar sporadic, fiindcă regulile erau mai stricte, era nevoie de un alt ritm interior, de o altă deschidere care nu avea nicio legătură cu libertatea închipuită de mine. Așa că aș putea să afirm, fără să greșesc prea mult, că după 1989, mi-am luat libertatea de a scrie cum vreau și, mai ales, ce vreau. Până acum am publicat, cred, câteva mii de articole în presa din țară, dar și în presa românească din străinătate. În privința creației literare începuturile au fost de poezie, ca orice tânără ,,sensibilă”, dar am realizat repede că nu voi putea să mă ridic la un nivel superior și am trecut la treburi mai serioase, din punctul meu de vedere, fiindcă am realizat că nu am o veritabilă stare de poezie. Cred că adevărații poeți se nasc cu steaua poeziei, cu harul de a sintetiza lumea într-un catren. Nu știu dacă în proză sau în teatru am reușit, dar am avut o  motivație specială: m-am simțit în largul meu, nu a trebuit să mă judec prea tare. În plus, am simțit acea bucurie a comunicării, acel detaliu subtil că am transmis ceva, ceea ce mi-a dat speranțe să scriu. Cărțile mele sunt rezultatul pasiunilor mele, iar teatrul face parte din felul meu de a comunica cu mine și cu cei care au avut curiozitatea să asculte sau să citească teatru. Scriu proză, îndeosebi proză scurtă, pentru că într-o lume grăbită cum este cea a acestui mileniu, cred că am șansa să am cititori. Ca să glumesc, până să se plictisească, au terminat textul. Ei, fiecare autor are cititorii săi și eu cred că orice carte (poezie, proză, teatru etc.) a apărut fiindcă e sortită să fie deschisă de cineva.

Reporter: – Câte volume ați publicat în decursul anilor?

 Pușa Roth: – În momentul în care vă răspund, scriu la cea de-a optsprezecea carte, proza scurtă, un volum despre angoasele, visele, fericirile și nefericirile femeii moderne. Sigur, acest volum are și accente autobiografice, fiindcă lumea mea e cam aceeași cu a tuturor femeilor care  încearcă să se măsoare cu ele și cu lumea lor, care încearcă să-și afle locul și să-și explice, pe cât e posibil, șansele sau neșansele vieții. Am numit-o simplu: Femeia și copacul.  De ce, vă veți întreba? Pentru că lumea noastră fragilă și trecătoare este, poate, doar o pădure de vise. Copacul este exemplu de verticalitate, neputând fi comparat cu omul, biată ,,trestie gânditoare”, mereu în furtuna vieții, mereu în luptă cu el însuși, cu lumea și cu viața. Am debutat cu o carte de interviuri Convorbiri comode, vol. I, în anul 2001, apoi al doilea volum în anul 2003. În 21 martie 1999 am avut audiția cu public a piesei de debut Șambelan la viezuri, fantezie dramatică într-un act după Pagini bizare de Urmuz, iar în stagiunea 1999-2000 am debutat cu această piesă pe scena de scândură, la Teatrul,,Bacovia” din Bacău.  Mi-au oferit această șansă regizorii: Leonard Popovici la Radio și regretatul Constantin Dinischiotu, pe atunci directorul Teatrului ,,Bacovia” din Bacău. Au avut încredere în mine și în șansa mea, iar eu le voi fi mereu recunoscătoare. În anul 2002 am tipărit textul, Șambelan la viezuri, formatul pentru scenă, volum urmat în același an de o carte de călătorii având ca destinație comunitățile de români din lume, intitulat Dincolo de curcubeu e lumea. Urmează, în 2005, o carte importantă pentru mine ca dramaturg, volumul de teatru Roman de  București, cu o prefaţă de  acad. D. R. Popescu. Aș mai reaminti Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică în colaborare cu Costin Tuchilă  (2006 )și Clasicii dramaturgiei universale, volumul I, tot în colaborare cu Costin Tuchilă (2010), ambele apărute la Editura Academiei Române. Povestea alfabetului( 2012),o carte despre alfabetul limbii române, pe care am dramatizat-o, iar spectacolul cu același titlu s-a difuzat în premieră absolută în 3 iulie 2016, la Radio România Cultural.  Aș mai aminti volumul Timpul care a învins teama. Decembrie 1989–Decembrie 2007, o carte document apărută în 2008. Celelalte cărți din colecția ,,Summa cum laude” a Editurii Ars Longa din Iași sunt, de fapt, ample interviuri cu personalități ale vieții culturale românești. Colecția este coordonată de criticul literar Costin Tuchilă. Atunci când le privesc, așezate pe raftul bibliotecii, mă gândesc la soarta cărții într-o societate cucerită în mare măsură de lumea virtuală. Dar cartea rămâne un reper pentru iubitorii de lectură. Cred.

Reporter: – Teatrul radiofonic și adaptările radiofonice sunt două dintre pasiunile dumneavoastră, care v-au adus satisfacții. Amintiți, vă rog, unele dintre acestea.

Pușa Roth: – Teatrul  radiofonic, teatrul cu o singură dimensiune – sunetul  –  este o provocare pentru orice autor, cu precădere pentru cel care a avut șansa să lucreze în Radio. Teatrul radiofonic m-a ajutat să sintetizez, să-mi imaginez lumina, întunericul, decorul și să le dau contur prin sunet. Viața cu întâmplările ei este punctul de plecare pentru un dramaturg, viață trecută în ficțiune cu mijloacele teatrale. Când scrii o piesă, trebuie să știi în ce direcție mergi. Teatrul nu este descriere, teatrul este replică și prin replică trăiește. Ca autor de teatru trebuie să-ți auzi personajele, să le dai replică, trebuie să le urmărești, să nu le scapi din mână. Dialogul cu propriile tale personaje este esențial în dinamica piesei. Trebuie să vezi, trebuie să așezi acțiunea într-un timp anume și într-un spațiu. A vedea și a auzi din punct de vedere teatral, sunt cele două mari dimensiuni pe care trebuie să le ai. Într-un fel, trebuie să păstrăm regula de aur a celor trei unități: de loc, de timp și de acțiune, regulă a teatrului antic, păstrată și de teatrul modern, dar adaptată la secolul în care trăim. Autorul de teatru radiofonic trebuie să dea indicații precise despre locul desfășurării acțiunii, iar regizorii de teatru radiofonic trebuie să sugereze prin sunete. Muzica este esențială în compoziția teatrală radiofonică. Ea suplinește schimbarea de cadru, decor, acțiune. Teatrul radiofonic este exemplar în a sintetiza, în a reda prin sunet, tot ceea ce se poate vedea pe scena clasică de teatru. Am să încep tot cu Șambelan la viezuri, fiindcă Editura Casa Radio a reluat proiectul în 2018 și a scos un audio-book și a apărut cu ocazia a 90 de ani de Radio. Piesa care a dat și numele volumului de teatru, Roman de Bucureşti, inspirată de realitățile anilor ’90 dar cu trimitere la anii ’80, când se tăiau porcii în spatele blocului și încă se mai creșteau găini în balcon. La fel și piesa Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte, care este o „replică” acidă, bineînțeles, la adresa unora ajunși în funcții mari și care se cred aleși pe viață. Ei, de data aceasta, i-am dat întâlnire personajului meu care are corespondent în realitate, cu personajele lui Shakespeare, în primul rând cu regele Lear, poate spre a demonstra că nici măcar unsul Domnului nu este rege pe vecie. Este mai ușor să scrii scenarii originale decât să dramatizezi opere ale  marilor clasici, în cazul meu: Gogol (Mantaua, Scene din viaţa lumii mari), Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici), Strindberg ( Salonul roșu, Saloanele gotice), Marivaux (Surpriza dragostei, traducere și adaptare), Molière  (Doctorul zburător, traducere și adaptare), Dumitru Radu Popescu ( Duios Anastasia trecea) etc. De ce? Fiindcă trebuie să cobori în lumea autorului dramatizat, să-i înțelegi atât opera, cât și resorturile intime, intențiile, preferințele, trebuie să te recompui în spațiu și în timpul autorului respectiv. O altă piesă pe care aș dori s-o menționez este Visul Unirii scrisă cu ocazia Centenarului Marii Uniri (2018) și redifuzată pe 1 decembrie 2019. Un loc aparte în portofoliul de dramaturg îl are serialul Martori ai istoriei (2011)  dedicat Revoluției Române. Am ales cinci subiecte, cinci momente care mi s-au părut că pot suporta povara ficţiunii, mai ales că există destul de multe semne de întrebare asupra unor evenimente petrecute în decembrie 1989. Pentru acest serial am folosit documente care au fost făcute publice, dar şi declaraţii şi documente care nu au apărut nicăieri până acum. Mulţi dintre interlocutorii mei nu au dorit să apară cu numele reale, de aceea, evident, numele personajelor sunt fictive. Sigur, nu este un lucru obişnuit să ceri unor oameni, mulţi dintre ei greu încercaţi de evenimentele din decembrie ’89, să devină personaje într-o piesă de teatru radiofonic. Nu poţi accepta uşor să devii martorul propriei tale suferinţe! Cred că doar promisiunea fermă a păstrării anonimatului i-a determinat să vorbească. Serialul va putea fi ascultat și în acest decembrie 2019, așa cum s-a întâmplat în fiecare an de la premiera din 2011. Nu pot să nu amintesc de muzicalul  La Vulpea Roșie, de Ringhișpilul, scenariu scris în colaborare cu regizorul Leonard Popovici, dar și de Dialog imaginar cu Anton Pan.

Reporter: –  Care au fost/sunt emisiunile radiofonice cele mai apreciate de ascultători ?

Pușa Roth: –  Fiecare emisiune poartă pecetea sufletului tău ca realizator, poartă amprenta personalității tale, e copilul pe care îl crești cu fiecare secundă. Dacă ar fi să fac o ierarhie sentimentală, evident, mă gândesc la emisiunea Matinal, cu cel mai mare număr de ascultători la acea vreme. Dar și alte emisiuni, ca de exemplu Pulsul zilei, Cum vă place, Semnături celebre, Interferenţe culturale, În puterea nopţii, Ora românilor de pretutindeni, Noaptea românilor din lume, Dialoguri europene, Românii în lume, Clasicii dramaturgiei universale etc.

 Reporter: – Despre cărțile dumneavoastră au scris, elogios, renumiți critici literari și oameni de cultură. Care dintre ei v-au impresionat mai mult ?

 Pușa Roth: –  Fiecare rând scris despre cărțile, sau despre piesele mele contează pentru mine. Cum să fac o ierarhie, mai ales că Dumnezeu a îngăduit să am presă bună și sunt onorată că nume importante mi-au netezit drumul. Nu m-am culcat pe o ureche, de aceea mă gândesc de nenumărate ori la orice replică din construcția unei piese. Nu vreau să dezamăgesc, dar cred că nimeni nu e perfect. Nu, n-am să dau nume, fiindcă nu pot fi pe deplin obiectivă, dar și din respect pentru toți aceia care mi-au acordat timp din timpul lor. Pot acum să le mulțumesc pentru încurajare și pentru obiectivitate.

 Reporter: –  Nu știu câți dintre admiratorii dumneavoastră cunosc faptul că vă ocupați de editarea revistei LEVIATHAN. De ce i-ați dat acest titlu și ce profil are revista ?

 Pușa Roth: – Revista culturală  Leviathan este ,,copilul” Asociației Culturale Leviathan și a apărut la o oarecare distanță după crearea platformei Leviathan. A fost ideea fiului meu, el a  făcut acest proiect, iar acum am ajuns și la revista culturală online și tipărită. E un proiect cultural altfel, adresat în egală măsură românilor din țară cât și celor din diaspora. Primul număr a apărut acum un an și a fost dedicat Marii Uniri. În acest moment ne bucurăm de apariția numărului 4/2019. În editorialul primului număr (octombrie – decembrie 2018),  Rudy Roth, directorul fondator, definea acest proiect început în 2015: ,,Portalul cultural Leviathan, este un proiect publicistic independent, un spațiu virtual de întâlnire a românilor de pretutindeni cu limba maternă, cu arta, cu umorul, cu tradițiile, cu moștenirea lor etnică sau cu orice alte valori culturale care le-ar putea oferi un minim sens de apartenență la România.[…] Privind înapoi la acești primi trei ani de Leviathan, trăiesc, fără doar și poate, un sentiment de împlinire, văzând cum acest proiect creează și este creat prin cultură. Mă bucură să văd astăzi acest format de revistă culturală trimestrială, care să ne amintească, încă o dată tuturor, că în această lume temporară, arta, cultura sunt emoții perpetue. Mă bucură să văd că Leviathan este, în sine, o stare de cultură, o stare de România”. Pentru a găsi o altă definiție decât aceea despre monstrul marin, eu cred că explicația o găsim în Leviatanul lui Thomas Hobss, considerat de mulți una dintre cele mai influente și mai importante opere din istoria intelectuală și politică a Europei, putând fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel si Marx. Despre Leviatanul, Mark Lilla afirma:Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii, eliberați de frica de semenii lor și de osânda veșnică, se pot apleca asupra sarcinii lumești, dar pline de satisfacții, a îmbunătățirii propriei sorți. Așa era omul menit să trăiască, într-o stare de libertate, înainte de inventarea zeilor.”. Prin urmare, în traducere liberă,  poate fi starea de libertate.

  Reporter: – Mai citesc românii cărți și reviste literare tipărite?

 Pușa Roth: Numai gândul că nu ar mai citi, ar fi îngrozitor. Important este să oferi un produs de calitate, atractiv și, esențial, scris în limba română corectă. Eu văd oameni citind și am speranța că ei, mai ales tinerii, vor reveni la această superbă îndeletnicire: lectura.

 Reporter: – Sunteți, de 30 de ani, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Ce așteptări aveți de la această Uniune ?

 Pușa Roth: –  Orice uniune de creație este un organism care legitimează creația. În cazul nostru, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România este o organizație care reprezintă oamenii de presă. E obligatoriu să existe, fiindcă breasla ziariștilor numără mii de oameni care au creat ,,cea de-a patra putere în stat”,  presa fiind supranumită ,,câinele de pază al societății”. Uniunea a reușit un lucru deosebit, recompensarea seniorilor, așa cum se întâmplă și la alte uniuni de creație. Apoi legitimațiile care scutesc de taxe pe cei care vizitează diverse muzee din Europa. Uniunea e un organism viu și poate că ar fi oportun ca cei care sunt înscriși să se poată întâlni mai des, să se cunoască, în scopul de a crea alte oportunități pentru ceilalți. E adevărat că suntem împrăștiați peste tot  în lume, dar rostul ziaristului este acela de a fi prezent la evenimente, el fiind ,,istoricul clipei”. Așa că, e mai greu să convingi jurnalistul să-și părăsească acel ,,câmp de bătaie”, în favoarea unor întâlniri plăcute. Sunt înscrisă în UZPR din anul 1990, am rămas fidelă acestei organizații, deși sunt și membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cărțile le-am scris în momentele de răgaz, dar gazetărie am făcut fără momente de  răgaz. Odată ce te prinde,,microbul”, nu te vindeci o viață, trăiești cu intensitate evenimentele și chiar dacă nu ești prezent la locul faptei, urmărind, ești de fapt prezent. Chiar dacă numai pentru tine, tot construiești știrea. Mă gândeam că ziaristul este un soldat al informației, un soldat ce are drept armă adevărul. Prin urmare, când ești în slujba adevărului poți dezerta vreodată? Experiența spune că nu e posibil. Cu-atât mai bine tuturor! Marguerite Duras a făcut un superb portret jurnalistului: ,,Eu văd jurnaliştii ca pe nişte muncitori manuali, muncitorii cuvântului. Jurnalismul poate deveni literatură numai prin pasiune”. Câtă frumusețe!

 Reporter: –  Ce proiecte aveți pentru noul an 2020, care se apropie cu pași  repezi ?

 Pușa Roth: –  Nimeni nu poate trăi fără speranța că mâine nu are ceva de făcut și să rămână la mâna hazardului.  Leviathan este un proiect pentru care prezența e obligatorie în fiecare zi. Am speranța că la începutul anului 2020 voi finaliza o piesă de teatru, vreau să public volumul de proză, apoi să scriu povești pentru cele două mari iubiri: Eric și Albert, nepoții mei, și să le fac o surpriză, pentru că ei sunt marea mea bucurie alături, firește, de părinții lor. Și apoi, domnule Vasiu, timpul nostru, al fiecăruia/fiecăreia dintre noi, este doar o clipă și nu putem rata șansa de a o trăi. Alegerea ne aparține.

Dați-mi voie, domnule Ioan Vasiu, să urez colegilor mei, tuturor acelora care cred în meseria de gazetar, cititorilor, tuturor, Un an Nou fericit și multe bucurii!

 

                        Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR

 

     

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.