default-logo

Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi

              Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

            Înainte de a intra în relatarea propriuzisă, am să explic etimologia cuvântului journalism care vine de la cuvântul francez journal care înseamnă publicație periodică ce apare zilnic, sau însemnări zilnice ale unei persoane despre anumite evenimente. Cuvântul ziarist, în italiană diarista definește persoana care lucrează într-o redacție a unei publicați, sau scriitor.

            În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

            O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

            Didahiile lui Ivirul Caucazului, numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni e o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie, “autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă  letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit. Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor. Citând surse istorice ale vremii, Miron Costin demonstrează că „graiul şi slovele” limbii române se aseamănă cu cele latineşti şi italieneşti, dând exemple concrete de cuvinte şi comparându-le: „Că unele dzice latineşte Deus, noi dzicem Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu […] iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altele ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit”. Un alt argument în susţinerea originii neamului românesc îl constituie obiceiurile „meselor şi ospeţelor” care sunt „de la vechii romani”, cele de înmormântare, cu bocetele, „cântăreţii şi preuţii”, care sunt „vechiu obiceiu şi la râmleni”.

Miron Costin

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron, decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII, a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul autorului este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Letopisețul lui Grigore Ureche

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, e o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Dimitrie Cantemir pe timpul scrieii Descripto Moldaviae, 1716.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Geo Bogza și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice                                                         

            De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să nu ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici  Scrisorile către Veronica Micle și prieteni ale lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

            În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

            În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

            Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

            Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor  de epistolar nu izbutesc întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

            Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti, care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureştiasearăera toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848– Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116).

            Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey :”( …) căci pricepea ea ce înţelegi DomniaTa cu ţaracel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai (   a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Carte de Ion Heliade Rădulescu

            Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”şi eu ţi spun drept şi din fundul inimiiţieGhicoca mai bun prieten al meudoresc  morşi de aceea  merg   bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitateaceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie, 1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere, I, Corespondenţă,p.278).

 

Curierul Românesc editat de Ion Heliade Rădulescu

 

            Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

Țara luminii, cum este denumită Italia de scriitori, ziariși și muzicieni, a fost și este încă din perioada Renașterii obiect de atracție pentru acești oameni ai artelor. Marii scriitori ai lumii au privit  Italia cu ochi de  ziariștii, dar au transpus observațiile lor în opere literare, printre acești scriitori sunt: Sterne, Byron, Shelley, Goethe, Haine, Chateaubriand, Lamartine, Alfred de Musset, inclisiv românii Alecsandri și Macedonski etc.Iată câțiva scriitori celebri care și-au legat frumoasele amintiri ale vieții de petrecerea lor pe pământul însorit al Italiei. Fiecare din acești scriitori au observat locurile istorice ale acestei țări, precum un ziarist, apoi cu talentul lor de scriitori au transformat observațile lor în opere de artă.

Primele contacte ale lui Alecsandri cu peninsula Italică datează din anii adolescenței. După încheierea studiilor sale în Franța, în vara anului 1839, atras și de de descrierile romanțate ale lui Costache Negri, prietenul său care studia în Italia, scriitorul are aprobarea tatălui să facă o călătorie în această țară plină de monumente istorice, înainte de a se întoarce în capitala Moldovei. În urma încuvințării bătrânului Alecsandri tânărul Vasile Alecsandri pornește împreună cu colegul său N. Docan din Paris, prin Lyon spre Marsilia, de unde se îmbarcă pe un vapor care-i duce până la Livorno. În această localitate îl așteaptă C.Negri care face pe ghidul aproape trei luni, cât rămân în țara configurată pe hartă ca o cizmă.

Primele lucrări literare în limba română, cu esență jurnalistică, ale lui Vasile Alecsandri sunt inspirate de această călătorie. La îndemnul lui Kogălniceanu, Alecsandri scrie nuvela Suvenire din Italia, pe moșia Râpile, propietatea lui Kogălniceanu, în anul 1840. În același an publică lucrarea în același an în revista Dacia literară nr.3. Trei ani mai târziu în Albina românească, nr.47 din iunie 1843 publică Suvenire din Italia. Monte di fo. În 1855 în România literară va introduce această narațiune cu iz jurnalistic în prima parte a Călătoriei în Africa. Valoarea acestor lucrări constă înainte de toate în substratul lor autobiografic împletit cu un fel de reportaj de călătorie.

Manuscrise de Vasile Alecsandri

În Buchetiera…, scriitorul-jurnalist se arată preocupat în egală măsură de artă, de peisaj și de sentimentele inefabile ale iubirii. Nenumăratele minuni” ale Florenței și solicită atenție la fiecare pas, le descrie precum un jurnalist care vizitează catedrala  Santa Maria del Flore din Piazza del Duomo, rămâne “împietrit ca statuia Sfântului Ioan “ de Benedetto de Rovezanno. Vasile Alecsandri, asemeni unui ziarist descrie, contemplând, peisajele din jurul Florenței.

Cea de a doua lucrare inspirată de călătoria sa în Italia este Muntele de foc. Aici autorul consemnează propriile sale impresii în legătură cu efectele reconfortante ale peisajului din Apenini.

  Vasile Alecsandri și Ion Ghica

Contactul poetului Alecsandri, scriitor și jurnalist, cu Italia în perioada adolescenței s-a dovedit fructuos. Primele opere literare inspirate de călătoria din 1839, concepute și în spirit jurnalistic, l-au impus pe viitorul bard de la Mircești, atenției publice. Prin aceste opera literare  cu parfum jurnalistic și romantic ale debutului, reportajul și “exotismul intră în literatura română “- cum bine a precizat în Arta prozatorilor români criticul Tudor Vianu.      La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “(Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

            Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legeale ia pui şi cereale pentru orice fleacîn sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

            Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

            Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

            Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

            Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127).

Titu Maiorescu

            Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini ”intelectuali “:”Ca fiu din popor, admit întru totul părerile dv. “La care adaugă”Dar oamenii no;tri de stat. Ochi au şi  nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelortot el a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra şi oaia trage ruşinea “(… ) (Către I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E. Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119121 ).

            În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere, (internet, telefonie mobilă, etc), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori.

            Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta.

            Un mare jurnalist a fost Mihai Eminescu, despre opera sa ziaristică vom adăsta mai mult.

            Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Manuscris de Mihai Eminescu

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci  aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

 

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la  Luceafăr:  „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea  pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

 

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

 

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului  eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

 

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

 

Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolut, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului , arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.

 

În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)

 

Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole  filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).

 

În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.

 

Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.

            Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista Familia”.

Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte.Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă.El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

În perioada anilor 1870, când spiritual naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori și jurnaliști au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritul ortodoxiei şi al tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritul naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. (Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism”sublinia: „Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este„Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu suţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, exprimă existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală”. „C.Rădulescu-Motru subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajunge decat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul. Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, e chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor.Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi într-o oarecare măsură proza.

            Încă de tânăr Mihai Eminescu avea predilecție spre cunoaștere și adevăr.Astfel el l-a vizitat pe Al.I. Cuza în orășelul unde a fost exilat.    

            Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învăţăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă.

            Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale.Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în “Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

            Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani).După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou.Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti.Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor.De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica  şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români.În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile  sufletești al Elenei Doamne , soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie1909, fiind înmormântată la Solești.

 

            De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într-un ziar din Pesta, numit “Federaţiunea “. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: “Să facem un congres “, “În Unire e tăria “şi “Echilibrul “, din care răzbătea ideia că românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu.În urma publicării acestor articole autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

            Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înși­ruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționan­tele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal și auzind din gura lui nețărmurita-i dragoste faţă de neam şi ţară, în numeroase articole, Eminescu critică dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă înpotriva românismului.

Mihai Eminescu la Cernăuți într-un grup de colegi.

În alte articole, autorul detaliază condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Cu un pătrunzător simț al onestității, jurnalistul Eminescu critică unele decizii sau politici cuziste, aplicate nu din rea- voință, ci poate din pripă, sub presiunea, se pare, a unor conjuncturi externe și interne.

Publicația TIMPUL la care a lucrat M.Eminescu

Concluzionând, ori de câte ori i s-a dat șansa de a le oferi cititorilor săi exemple demne de urmat, pe lângă marii voievozi care au luptat cu sabia în mâini, iar din piepturi și-au făcut platoșă neînfricată spre apărarea gliei străbune, publicistul Eminescu nu uita să amintească de domnitorul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului.

Imediat după trecerea la cele veşnice a lui Eminescu, mulţi ziarişi din acea perioadă au scris despre prietenia celor doi scriitori, Mihai Eminescu şi Ion Creangă.Această prietenie ajunsese cunoscută în lumea literară a Iaşului, şi nu numai.

            Ziaristul şi scriitorul George Panu în “Amintirile “sale de la “Junimea“aminteşte plastic şi sugestiv despre prietenia dintre cei doi corifei ai literaturii române.Mai ales după ce Institutul tipografic“Minerva“a editat după Eminescu, pe Creangă, într-o ediţie completă.

 

            După Ilarie Chendi cei doi scriitori s-au întâlnit, probabil, între anii 1874 şi 1876 în locuinţa Bodnărescu, Artur Gorovei în scrierea sa din “Şezătoarea “, V, p.193, precizează că Eminescu şi Creangă s-ar fi cunoscut în perioada aceea, nu în   anii 1866-1867 cum scriau unii ziarişti.

            Încă de la începutul prieteniei lor, Eminescu îl introduce pe Creangă în cercul “Junimea“, cu toate că Gr.Alexandrescu în “Prefaţa” susţine contrariu. Până atunci Ion Creangă scrisese numai literatură didactică. După intrerea în “Junimea”, Creangă începe să publice o serie de poveşti, începută cu Soacra cu trei nurori “. Creangă a început să scrie şi literatură la îndemnul prietenului său, Eminescu.În ziarul “Era nouă “ din 7 ianuarie 1890, un autor anonim  stipulează că autorul “Amintirilor din copilărie” a fost descoperit de Eminescu, după ce s-a răspopit şi a rămas institutor, pe când Eminescu era revizor şcolar în judeţul Iaşi, în anul 1874.

            George Panu în amintirile sale din “Săptămâna”, 1902, nr.21, p.190, scrie că Eminescu şi Creangă veneau împreună la şedinţele “Junimei” şi apoi plecau împreun㔺i se înfundau pe la vre-un crâşmar din părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede-căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu şi a lui Creangă;-nu, ei se puneau să trăiască viaţa care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze întrt-o odaie din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară…Creangă, istorisind poveşti din bătrâni şi de la ţară, Eminescu croind versuri, cum ar trebui să fie poporul român… “

Al. Florin Țene / UZPR 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.