Locuiesc în Bucureşti, într-un cartier apropiat de Biserica Icoanei. Bătrânul preot de acolo, părintele Popescu, e un cunoscut vechi care acum a lăsat locul unor preoţi tineri. Dar domnia sa mă invita la biserică la slujba anuală pentru Poetul Naţional Mihai Eminescu. Vino, domnule, să spui o poezie întru pomenirea lui Eminescu! Doamne, Dumnezeule, ce popor frumos a trăit pe pământul acesta, ce popor frumos mai trăieşte şi azi, deşi retras în obiceiurile lui nerespectate de stat, de guverne, de ierarhii culturale, de stăpânii vremelnici ai Cotrocenilor. În fiecare an, prietenii mei de la Bolintin Vale, o oază de cultură şi de sentiment naţional, mă invită la Sfântul Dumitru, la slujba de pomenire a lui Dimitrie Bolintineanu, poetul începuturilor literaturii române. Şi vin copii în uniforme şcolare, sfidând parcă democraţia de doi lei a lumii moderne, şi asistă la parastasul unui mare poet.
În toamna aceasta care e mai mult o vară indiană, că, de, ne-am aliniat şi ne-am globalizat, soţia marelui poet român Adrian Păunescu, doamna Carmen şi fiica lui, Ana Maria, m-au invitat la pomenirea de nouă ani de la moartea Poetului.
În biserica Boteanu, biserica scriitorilor români, acolo unde au fost duşi şi fraţii mei de demult, Grigore Hagiu şi Nichita Stănescu, apoi, la cimitirul Bellu, locul unde toţi stau în umbra sfântă a lui Eminescu. Acolo, un preot cu har mult şi cu voce dumnezeiască, părintele Costel Hăbelea, a slujit pentru amintirea unui poet patriot care a trăit lângă noi, respirând ca un aer de leac poezia şi dragostea de ţară.
Mi-am amintit atâtea lucruri, atâta tinereţe care a curs în sângele nostru, în anii ’60, ’70, ’80 şi apoi în tot ce a mai fost. Mi-am amintit de serile lungi în care, student fiind, mă duceam la cenaclul „Nicolae Labiş” de la Uniunea Scriitorilor (pe vremea aceea, Uniunea avea un sediu elegant în casa Sadoveanu, nu era exilată în camerele servitorilor Casei Vernescu), mă duceam în sala Eternităţii ori a Oglinzilor. În capul mesei, un mare scriitor român, Eugen Barbu, redactor-şef la „Luceafărul”, cel ostracizat, bălăcărit, călcat în picioare de găşti literare oculte, deschidea balul şi-l invita să recite pe Adrian Păunescu. Şi bubuia Păunescu, odată cu ultrasentimentele lui, cu mieii primi ai unor poeme dezlănţuite. Acolo recitau Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Vintilă Ivănceanu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, toţi-toţi frumoşi şi prinţi ai unei vremi care nu se va mai repeta niciodată. Pentru că nu vom mai fi nicicând demni de ea. Pentru că ne-am bătut joc de amintirile noastre, de marii noştri scriitori, pentru că am urmat blestemul amar din versurile marelui poet şi prieten Romulus Vulpescu: „În fiecare zi ne batem joc!”.
A plecat într-o toamnă Adrian Păunescu, un mare poet adorat şi blamat, omul cu un suflet cât toată Oltenia lui, de la Bârca la Viena, de la Bârca în paradis, omul care a transformat din temelii presa românească, a scris enorm, a iubit enorm, a greşit uneori, dar şi-a anulat toate greşelile printr-un talent uriaş.
Am fost la pomenirea lui şi scriu despre el nu pentru că semnez în revista care-i poartă numele, ci pentru că scriu despre tinereţea mea, despre credinţa mea în ideea naţională pentru care Adrian Păunescu s-a aşezat temelie şi jurământ.
Mă uit cu milă nesfârşită la cei care-l urăsc şi azi, când a plecat în istoria unei literaturi adevărate, în istoria unei iubiri adevărate pentru ţara asta nefericită şi crucificată de interese mondiale.
Ei, aceşti oameni care pretind a aparţine unei culturi şi unei naţii, nu sunt altceva decât nişte avortoni culturali.
Din păcate, istoria contemporană i-a aşezat la masă şi pe cei care, sublimi arivişti, cred că a sosit vremea lor să intre în nemurire. În care nemurire?
Într-o zi de noiembrie, 2019, la Biserica Boteanu, biserica scriitorilor români, am fost de faţă la pomenirea unui mare poet. Un poet pe care l-am cunoscut, firesc, dar mai ales literar, căruia i-am zis întotdeauna „Dom’ Păunescu”. Pentru mulţi dintre prietenii mei, scriitori care au plecat, am aprins lumânări la bisericile vieţii mele. Pentru Adrian Păunescu, aşa cred eu, ar trebui ridicată o biserică de gând şi aprinsă o lumânare mare şi eternă.
Acest popor al nostru, atât de lovit de istorie şi mai ales de geografia lui tragică, a descoperit, în decursul a sute de ani, soluţia supravieţuirii. Printre altele, în vremuri grele, şi-a ascuns oamenii în păduri până a trecut urgia. Sufletele şi valorile şi amintirea voievozilor de neam le-a ascuns în biserici. Şi cultura română şi limba mlădioasă a unirii noastre tot în biserici au fost ascunse. Şi astăzi trecem printr-un timp greu şi nesimţitor, un timp de ignorare a marilor valori, a unor reale modele de gândire şi de dezvoltare. Se vede că iar e vremea să ne ascundem aceste sentimente în lăcaşurile de suflet unde nu pot fi ajunse de asediul globalizării şi colonizării prin distrugerea fiinţei naţionale. Un asemenea loc este şi biserica Boteanu din Bucureşti, unde veghează unul dintre preoţii pentru care apărarea şi pomenirea marilor valori sunt o datorie sfântă.
Nicolae Dan Fruntelată / UZPR