Călugărul monah hirotonit preot a trăit în două veacuri: XVIII/1750 –XIX /1836. În manuscrisul românesc 1685 de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, la filele 2r şi 2v, chiar sub titlul original al Irmolioghilonului calofonion (adică Irmoase frumos glăsuitoare, „s-au introdus de smeritul Ieromonah Macarie…”) se găseşte următoarea autografă a Sfântului Iosif Naniescu: „Părintele Macarie a murit în anul 1836 în etate de 86 optzeci şi şase de ani.”
Ce se întâmpla în vremea aceea în România, ţară de hotar întru creştini şi turci, cum va fi fost numită prima carte despre români scrisă de un american, James O. Nayes, 1858? „ …Ţăranii îşi construiau bordeiele cât mai departe de drumurile circulate …”. „…grecii fanarioţi deţineau resursele Principatelor, care le fuseseră puse la dispoziţie de turci. Aceştia din urmă se credeau aici stăpânii pământului” (Nayes, p. 178).
La 1711, la Stănileşti, pe Prut, Dimitrie Cantemir, cu ceva moldoveni chinuiţi de secetă şi alături de ruşi, pierde de foame bătălia cu otomanii.
Peste trei ani vor fi decapitaţi Brâncovenii, apoi, peste alţi doi, Ştefan, Constantin şi Mihai Cantacuzino (neamuri, paznici sau uneltitori?). Otomanii nu ne vor transforma în paşalâc, dar ne vor aranja în veacul fanarioţilor (1711- 1821). Grecii constantinopolitani, proveniţi din Fanar, cartier din Constantinopol, poligloţi, unii dintre ei chiar oameni de cultură, au fost consideraţi folositori capitalei şi împărăţiei turceşti (Neagu Djuvara). Dar, interesant, în vremea grecilor din Principate s-au tipărit cărţi româneşti, mai multe decât cele greceşti, ceea ce nu a schimbat însă prea mult configuraţia spirituală, de limbă şi simţire, a bisericilor româneşti (slujitori şi închinători). Se poate chiar afirma că, în pofida necazurilor prin care am trecut, Mitropolia Ungrovlahiei şi cele trei episcopii sufragane (Argeş, Râmnic, Dristra –Proilava, după 1828 Episcopia Buzăului) au cunoscut şi în cursul perioadei fanariote un anumit progres.
În Transilvania, lupta împotriva încercărilor de catolicizare era dusă, în principal, de cei trei învăţaţi ai iluminismului ardelean: Samuil Micu (1745- 1806), Gheorghe Şincai (754-816) şi Petru Maior (1761-1821) care au luptat pentru afirmarea originii latine a poporului român, pentru caracterul latin al limbii române, pentru păstrarea neschimbată a credinţei strămoşeşti.
Dincolo de „gard”, în Europa, Franţa interpretează un registru insolit: revoluţie- Republică, continuare cu Napoleon împărat.
Între sensualitatea muzicii italiene şi naţionalitatea muzicii franceze (sec. XVIII) în Europa îşi face loc un Waterloo (1815). Inedit, surprinzător, profesori greci, şcoliţi în universităţi apusene, contribuie decisiv la introducerea studiului limbii franceze, care devenea lingua franca în Europa apuseană (Djuvara, p. 217)
1827, Lord Byron moare de friguri la Missolonghi pentru independenţa Greciei (1830)…
În „veacurile” lui Macarie Ieromonahul, preoţii români ortodocşi, când şcoli de preoţie nu se pomeneau, legaţi de sat, îmbrăcaţi în aceeaşi cămaşă albă şi cu acelaşi cojoc ca şi săteanul, cu „mâna lui care da binecuvântare a ştiut să mânuiască barda dulgherului sau coarnele plugului, căci viaţa e grea, copiii sunt numeroşi… Durerea săteanului era şi a preotului… Când birurile apăsau satele, nu era scutit nici preotul; şi el se vindea cu ocina lui,
ajungând legat de brazdă…” (Text reprodus după Nicolae M. Poenaru, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, pp.3-5).
Într-un anume regres, viaţa monahală se desfăşoară altfel decât cea a bisericilor de mir. În mănăstiri continuă să se scrie cronici, să se caligrafieze manuscrise. „Aici se lucrau veşminte şi vase liturgice, se pregăteau tineri pentru slujba de dieci la curtea Domnească, de copişti sau de preoţi” (Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p.389).
Devenise o obişnuinţă ca domnii români să închine mănăstiri la Locurile sfinte din Răsărit (Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Muntele Athos, Muntele Sinai, Meteora, etc). La aceste mănăstiri au început să vină egumeni şi călugări greci, care nu aveau nicio dragoste faţă de pământul românesc care-i adăpostea şi-i hrănea (Ibidem, p.389).
Şi totuşi, prin intermediul culturii greceşti, în veacurile XVIII şi XIX ideile progresiste ale iluminismului apusean pătrund şi în ţările române.
În cadrul literaturii religioase se întrevăd preocupări istorice, filosofice şi beletristice. Din rândurile clerului se afirmă cărturari iluminaţi: Veniamin Costachi (în Moldova), Antim Ivireanul, Damaschin, Filaret (în Muntenia). „Ideile progresiste din acea vreme au avut rezonanţe puternice şi în propagarea muzicii în general şi a muzicii psaltice (s.n) în special. Astfel, la sfârşitul veacului XVII, în veacul XVIII şi în primele decenii ale secolului XIX se desprind figuri de psalţi români, ca Iovaşcu Vlahul, protopsaltul Curţii Ungrovlahiei, Filothei Sin Agăi Jipei, Coman, protopsaltul bisericii Domneşti din Bucureşti… Calist, protopsaltul Mitropoliei Ungrovlahiei, Şărban Protospsaltul … Naum Râmniceanu, Iosif Monahul (de la Neamţ) … Macarie (s.n.) şi Anton Pann şi alţii – care au adus valoroase contribuţii la dezvoltarea muzicii psaltice româneşti.” (Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p.171).
În vremea de atunci, melodia psaltică se laiciza şi sub influenţe turco-perso-arabe, nu numai în sistemul tonal ci şi în melodii. A început a se răspândi şi la noi manalele şi taxîmurile. Cu privire la acest fenomen de laicizare, Macarie Ieromonhul zice într-una din lucrările sale: “ Şi /…/ au început /…/ a se cânta cântece lumeşti, şi de multe ori o să auzi în /…/ biserică chiar acelea care le cântă turcii în cafenele şi prin adunările lor.” (Macarie Ieromonahul, Iromologhion sau Catavasier musicesc, Viena, 1823, p X). iar împotriva psalţilor greci care contribuiau din plin la acest proces de laicizare, Macrie scrie: “De ar fi cel din neamul acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar schimonosi cât de mult, pentru că iaste din neamul acela, îndată iaste şi dascăl, şi desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad. Iar românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa lui Orfeus, şi glasul nu al lui Cucuzel ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că iaste român, îndată îi dau titlu că nu ieste nimic, cântă vlahica n-are profora de Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări (Ibidem). Nu întâmplător Macarie a colaborat cu psalţii transilvăneni, cum ar fi Mil Nicolae Poponea de la Sibiu.
Cântarea psaltică, scrie în 1826, în prefaţa unui Octoih sau Catavasier, Buda, Constantin Lorga, este un “… mijloc mângâietor de a deştepta simţurile noastre spre pofte bune şi porniri bune … prin cântări de întristare ne pornim şi noi în lacrimi … iară prin cântări de bucurie ştergem lacrimile şi cu toată societatea ne bucurăm”. Cântările psaltice se fac spre mângâierea omului păcătos şi-l aduc la îndreptare (Bianu, I., M. Simionescu, D., Bibliografie românească veche, vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1944, p.616).
La porunca Mitropolitului Dionisie Lupu (1819), ieromonahul Macarie a început opera de traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în graiul curat românesc, acomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului român, publică pe internet Gabriel Radaşanu la 16 mai 2014 (Mari protopsalţi români, Macarie Ieromonahul, în care Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, este numit “cel mai vestit dascăl de musichie” la începutul secolului al – XIX – lea şi “un mare ctitor al muzicii române bisericeşti”. Să reţinem că monahul Filotheu Bălan a folosit o copie digitală a studiului dedicat Ieromonahului Macarie, în anul 1908, de părintele Nicolae M. Popescu (1881 -1963), una dintre cele mai strălucitoare minţi al acestei ţări în ultimul secol. ( V. grupul Byzantion, Ieromonahul Macarie ş.a)
Macarie va fi creatorul muzicii insuflate cântăreţilor care “simţeau cu zdrobirea inimii cuvântul ce-l răspundeau prin buze”. Smeritul ieromonah face parte din grupul inovatarilor muzicii psaltice româneşti: Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, mai târziu I. Popescu –Pasărea.
“Scopul osârdiei mele – spunea cumpătat cuviosul părinte Macarie –nu ieste pentru a îndemna ca cu totul să se lepede cele greceşti, ci râvnind, cu râvnă patrioticească era râvnit “ca precum alte toate neamuri întru toate se slujesc cu ale sale, şi spre cele streine le are numai creştinându-le ca pe cele întâi, aşa şi noi românii … să ne slujim bine cu ale noastre decât cu cele streine, ne mai ruşinându-ne de a cânta pre limba noastră…” ( Dic. Nic. M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie Ieromonahul, dascălul de cântări şi directorul tipografiei din Mănăstirea Căldăruşani, în BOR., 39 (1916), r 10, p. 1105).
Macarie, numit o vreme şi “portarie”, va traduce şi tipări la Viena, (unde ajunge în 1823 cu ajutorul Casei sibiene de negoţ Hagi Pop) în afară de cântările Anastasimatarului (care cuprind “cântările Învierii Domnului”, la vecernie şi la utrenie, pe cele 8 glasuri sau ehuri) şi Iromologhionului ( carte care cuprinde cântări pentru strană şi irmoase = irmos, prima strofă dintre cele două ode care compun un canon), <<spre folosul fiilor patriei româno- moldovene, ce se orânduise de învaţă în şcolile de musichie naţionale. La anul de la Hristos 1833)>>, Teoriticonul, în care sunt rezumate principiile teoretice ale reformei semiografice a lui Chrysant). Principiile expuse de Macarie vor fi dezvoltate în lucrările lui Anton Pann şi I. Popescu-Pasărea.
Revenit de la Viena, Macarie se va duce în Moldova pentru a răspândi noul cânt în româneşte şi a-i da Mitropolitului Veniamin cărţile închinate în Moldova, atunci îi vine vestea despre cumpărarea cărţilor sale de către eforia bucureşteană.
Cu răbdare şi ştiinţă ( a stat în preajma mitropolitului Dosotei Filitis şi a învăţat muzica bisericească după „sistima veche” de la protopsaltul Constantin „ucenicul dascălului Şărban, protopsaltul Ţării Româneşti”), Macarie continuă calea muncii de românire a cântărilor: „totdeauna au stătut piedicile atâtea, nu numai de la cei ce de-a pururi pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deşărţi din însăşi neamul nostru”. (Macarie Ieromonahul, Irmologhion sau Catavisieru musicesc, Viena, 1823, p. VII).
„În creaţii pe texte româneşti, „românirea” ( termen întrebuinţat pentru prima dată de Anton Pann şi explicat de Nifon Ploeşteanu) cântărilor bisericeşti poate fi urmărită în patru faze: 1) de la apariţa lor, cel puţin de la Coresi, până la sfârşitul secolului XVIII, fază în care cântarea în limba română se face „pe cale orală” fără neume bizantine; 2) din ultimele decenii ale secolului XVII, până la reforma lui Chrysant; 3) la Macarie şi Anton Pann; 4) de la Dimitrie Suceveanu, Neagu Ionescu, Ştefanache Popescu etc. până la Popescu-Pasărea, ultimul care şi-a spus cuvântul în procesul de românire a cântărilor ecleziastice” . (Sebastian Barbu- Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi efortul original al culturii autohtone, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p.95).
„Întocmitorul cântărilor româneşti al sistimii noauă”, Macarie va sluji ca profesor la Bucureşti. Prin mijlocirea lui se mai înfiinţează şi alte şcoli de muzică decât cea de la Mitropolie. El este „epistatul” lor, apreciază biografii.
Aproape „ascunzându-se” ca autor, Macarie compune el însuşi axioane. Acestea sunt compoziţiile cele mai reuşite de iscusitul dascăl, piese de o rară frumuseţe melodică, ce se cântă şi astăzi absolut neschimbate (Gabriel Rădăşanu)
În 1827 tipăreşte la Bucureşti, cu bani din casa scolilor, tomul al doilea al Antologhiei. În prefaţa cărţii iscăleşte: „ dascălul şcoalelor de musichie în limba patriei”.
Macarie se îndreaptă spre Moldova. O vreme, slujeşte ca egumen la Mănăstirea Bârnova, apoi ajunge la Mănăstirea Neamţ, unde timp de trei ani îi învaţă pe călugări muzica bisericească după noua metodă şi unde compune şi prelucrează o parte din cântările sale.
Cu aceeaşi preocupare de slujire a cântecului românesc, îl găsim câtva timp şi la Căldăruşani (1833) şi Ţigăneşti. În 1836, februarie 6, isprăveşte de tipărit la Buzău, după îndemnul şi cu cheltuiala episcopului Chesarie, o carte de cântări, căutată, „Prohodul Domnului” .
Macarie Ieromonahul ne-a lăsat cărţi minunate, de care am şi amintit în parte. Ne-au rămas însă mai multe manuscrise ce se păstrează la Biblioteca Academiei Române. Dintre acestea amintim: Stihirarul, Papadicia, Irmologhion –Calofonicon, Pricesniar, Liturghier, precum şi cântări separate: Canonul Floriilor, anixandare, theotocare, axioane, cântarea Sf. Ambrozie, Cântarea dimineţii, O, prea frumoasă pustie … (Gabriel Rădăşanu).
De neuitat, Macarie Ieromonahul este considerat nu doar întemeietorul muzicii psaltice româneşti, dar el este şi cel dintâi compozitor de imnuri şcolare româneşti.
Şi încă emoţionează catavasiile de Florii, cântările Sfintei Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii Domnului.
Îmbolnăvindu-se la Căldăruşani, Macarie va fi luat în îngrijire de sora sa, stareţa Mănăstirii Viforâta, aproape de Târgovişte, peste gârla Ialomiţei. Când, în 1836, ruginea viţa din vii şi rândunelele plecau, cuviosul Macarie Ieromonahul era chemat de Dumnezeu să cânte în veci cu îngerii.
La vrednicul episcop Chesarie al Buzăului, cel care a înfiinţat un Seminar,în 1836, o şcoală de zugravi – iconari, alta de muzică bisericească, şi încă una de sculptură, a reînfiinţat vechea tiparniţă a Episcopiei, tipărind cam 50 de cărţi de slujbă, de învăţătură sau literatură, s-a îngrijit de refacerea multor biserici şi mănăstiri, de eparhie ( Catedrala episcopală, biserica mănăstirii Ciolanul ş.a.), va ajunge ultima dorinţă a lui Macarie Ieromonahul: să-i fie încredinţate manuscrisele şi cărţile sale de cântări.
Era sau nu Macarie Ieromonahul „ialomiţean” ? Toţi cei care se îndoiesc de baştina psaltului recunosc că fratele lui Macarie era numit Voicu Perieţeanu, iar sora părintelui, maica Fevronia, stareţa mănăstirii Viforâta, era numită tot Perieţeanu de către contemporanii săi, de la localitatea Perieţi (Ialomiţa) (monahul Filotheu Bălan, sursa: http:/megaisoft.blogspot.ro/ 2013/06/ macarie-ieromonahul-1750-1836.html; v. şi Gabriel Rădăşanu: http:/psaltii catedralei patriarhale. WordPress.com/2014/05/16/ macarie-ieromonahul/
În anul 1908, scrie un călător, la Viforâta nu se mai cunoaşte mormântul Părintelui Macarie. „Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi încă nu se va mai cunoaşte locul său” ( Ps.102)
Răzvan Ciucă, Clementina Tudor
P.S.
„Macarie Ieromonahul” nu trebuia să fie un subiect de gazetă, trebuia să fie un strigăt.
L-am reaflat pe smeritul Macarie în paginile licenței în teologie a părintelui Niculae M. Popescu, în scrierile lui Ion Popescu-Pasărea, ale lui Octavian Lazăr Cosma, Sebastian Barbu-Bucur, Gheorghe Ciobanu, Petre Brâncuși, la George Breazul, la muzicologul Titus Moisescu sau la monahul Filotheu Bălan.
„ Macarie Ieromonahul este ctitorul tiparului psaltic în limba română, poate cel mai important traducător de muzică și unul din cei mai desăvârșiți compozitori și muzicieni pe care i-a avut vreodată poporul român”.
Sperăm ca textul nostru să-l scoată din uitare pe acest sfânt nesfânt, Macarie Ieromonahul.
Așteptăm comentarii și propuneri de la Episcopia Sloboziei și Călărașilor, Consiliul Județean Ialomița, Inspectoratul Şcolar Judeţean Ialomița, presă, de la orice om credincios şi cu dragoste de ţară, pe adresa : Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea –Ialomiţa, Bulevardul Matei Basarab, nr. 26, Slobozia, Ialomiţa.