Fiecare neam are parte, când e vorba de istorie, de orele sale astrale. Pentru români, acestea au fost:
10 aprilie 1457 (când Ştefan a urcat pe tronul Moldovei);
21 mai 1600 (când Mihai Viteazul realizează planul dacic de a uni sub sceptrul său cele trei ţări româneşti);
27 martie 1918 (când Basarabia se uneşte cu o ţară trunchiată de război);
9 decembrie 1918 (când România devine întreagă).
Şi numaidecât: 24 ianuarie 1859 (când înaintaşii noştri găsesc soluţia genială de a alege un singur domnitor pentru două ţări).
Basarabia a participat la crearea Statului Român Modern prin deputaţii celor trei judeţe de la sud (Cahul, Bolgrad şi Ismail), cei care au fost colegi în Divanul Ad-Hoc de la Iaşi cu moş Ion Roată.
În nuvela „Moş Ion Roată şi Unirea”, Ion Creangă (unicul autor român acceptat după 1940 fără rezerve de către sovietici) va insera un fragment pe care cenzura îl va suprima de fiecare dată, fiind tipărit la Chişinău abia după 1989.
Iată fragmentul:
„Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte”.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumneavoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia, avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunăre, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români… Unirea face puterea, oameni buni…”.
Această nuvelă era tipărită dincoace de Prut cu alte lucrări crengiene, purtând un titlu general: „Poveşti”.
Fără Unirea de la 1859 modernizarea celor două Românii – Moldova şi Muntenia – ar fi devenit imposibilă.
La acea dată moldovenii şi muntenii mai purtau haine orientale, şi atunci când afirmau că ,,Lumina vine de la Răsărit”, aveau în vedere Istanbulul.
Austria şi Turcia au fost contra Unirii: o ţară mare are toate şansele să fie şi puternică, afirmau acestea.
Rusia a susţinut-o, cu gând că astfel Moldova va uita mai uşor de bucata ei înstrăinată, numită Basarabia.
România de la 1859 era, cum a observat Nicolae Iorga, „o ţară înconjurată de români”.
De jur-împrejurul ei se aflau: Basarabia, Transnistria, Bucovina, Maramureşul, Transilvania, Banatul, Dobrogea, teritorii locuite majoritar de o populaţie românească.
Până la Mica Unire autorităţile ţariste îi învinuiau de „separatism” pe moldovenii de dincoace de Prut, care voiau să fie împreună cu moldovenii de dincolo de Prut.
După această dată le incriminau că vor să se unească cu o „ţară străină”, timp de peste o sută cincizeci de ani cultivând ideea că moldovenii de aici şi moldovenii de acolo ar fi două popoare diferite.
Drama basarabenilor capătă alte dimensiuni: le sunt interzise şcolile, cărţile, numele, memoria, oficierea în amvoane în limba strămoşilor lor…
Episcopul Pavel Lebedev a adunat cărţile în limba noastră rămase aici dinainte de 1812 şi, dându-le foc, a încălzit cu ele şapte ani sobele Mitropoliei. Au ars munţi de cărţi, cele mai multe scrise de mână, arhive mănăstireşti etc.
Marele Eminescu, simţind durerea noastră, exclamase în versuri:
„Auzi?! Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi.
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n Ziua de Apoi…”.
Şi:
„De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a…”
De multe ori mă întreb: ce s-ar fi întâmplat cu Eminescu, cel născut în Austro-Ungaria, deci în afara României, dacă acesta ar fi trăit în Basarabia?! Sunt convins că marele nostru scriitor ar fi împărtăşit destinul lui Toma Nour, eroul său din „Geniu pustiu”. Sau al lui Alexe Mateevici, tânărul poet trimis pe front să moară, autor al Manifestului Unirii de la 1918 al basarabenilor, care nu a fost o proclamaţie, ci o poezie: „Limba noastră”.
„Limba noastră e aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spuie-n hram ş-acasă
Veşnicele adevăruri…”
Această strofă a fost mereu decupată din contextul poemului de către cenzură, din cauza noţiunilor de „hram” şi „cer”, care trebuiau să dispară din conştiinţa generaţiilor.
Satul Codreni, în care m-am născut, făcea, la începutul secolului trecut, parte din comuna Răzeni, unde a copilărit Alexe Mateevici, aici fiind preot bunicul poetului, preotul Ioan Neaga.
Tot comuna Răzeni i-a mai dat istoriei noastre pe Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, pe Elena Alistar, unica femeie membru al Sfatului Ţării, şi pe Ion Pelivan, ideologul Unirii.
Forul Democrat al Românilor din Moldova a propus ca actualul Cămin Cultural, ridicat de I. Inculeţ, să fie transformat într-un Muzeu al Unirii, iar liceul din sat să poarte numele lui Ion Pelivan.
De ce al lui Ion Pelivan? Pentru că un sfert de localitate sunt nepoţi şi strănepoţi ai aceluia care a fost arhitectul Unirii de la 1918.
Avem datorii neachitate faţă de înaintaşii noştri de la 1859 şi 1918.
Să ne gândim la ei, aşa cum s-au gândit şi ei la noi atunci demult, sperând că vom face tot posibilul ca visurile lor să devină realitate.
Nicolae DABIJA
26 ianuarie 2012