◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”

Vremea prielnică dintr-o zi a lunii decembrie, blândă, cu temperaturi pozitive și fără precipitații m-a îmbiat să îmi dedic câteva ore vizitării unor muzee. Am ales „Muzeul Vârstelor”, aflat într-o clădire din apropierea Pieței Victoriei, mai exact pe Calea Victoriei la numărul 151 – în Casa Filipescu-Cesianu.

Fascinată de clădirile vechi, mai ales dacă în ele sunt amenajate muzee sau case memoriale, consider că este important să le cunoaștem trecutul, ca parte a istoriei unui oraș, a unui popor. De aceea îmi place să citesc informații furnizate în principal de site-ul muzeului respectiv și să împărtășesc câteva – atât cât este necesar, cât să nu plictisesc, dar să incit la vizitare – celor care nu au această preocupare, în schimb, citesc articolele mele.

Așadar, în reședința inițială, a cărei înfățișare nu o cunoaștem, au locuit câteva familii din aristocrația românească, Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu. Mai târziu a fost trecută în proprietatea avocatului Constantin Cesianu și extinsă la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu sprijinul arhitectului Leonida Negrescu, care schimbă radical înfățișarea a două case. Din unificarea acestora, păstrând structura de bază nemodificată, a rezultat o casă de locuit, „un exemplar reuşit, tipic pentru decoraţia eclectică de factură academică, ce prezintă elemente din repertoriul neoclasic, lucrare exemplară pentru creaţia arhitectului Leonida Negrescu, a cărui operă reprezentativă nu s-a păstrat”, după cum scrie pe site-ul Muzeului Municipiului București. „Este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din la Belle Époque, rămasă fidelă proiectului inițial.”

Perioada care a urmat după refacere, mai exact din 1892 până în 1933, a fost reprezentativă pentru viața mondenă a Casei Filipescu-Cesianu. Însă, în anul 1935, proprietatea a fost vândută Societății Române de Radiodifuziune. În anul 1939, aceasta a făcut un schimb de proprietăți cu Primăria Municipiului București. În perioada anilor 1940-1941 a fost luată hotărârea ca sediul Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București) să primească imobilul Cesianu pentru expozițiile sale, dar, din cauza stării deteriorate, a devenit sediu pentru birouri şi depozite. Situaţia a rămas  neschimbată şi între anii 1948-2015.

Am intrat în parcul Casei Filipescu-Cesianu, devenit un spațiu de recreere și agrement, unde sunt amenajate spații de expunere (Lapidarium) și de evenimente culturale în timpul verii.

Prima dată am vizitat expoziția permanentă din Lapidarium, existentă din 24 februarie 2017 – În apropierea sfinților. Frescele mănăstirii Văcărești după 40 de ani. Apoi m-am întors la cele lumești, la „Muzeul vârstelor”, pentru a cunoaște istoria familiei, copilăriei, vieții intime a Bucureștiului pe o perioadă de 300 de ani.

M-am bucurat de o primire plăcută în Casa Filipescu-Cesianu și de o conversație interesantă cu persoana responsabilă de acolo. Nu știu dacă aceasta se datorează faptului că m-am prezentat în calitate de jurnalist de la Presa Culturală sau dacă este comportamentul obișnuit.

De la intrare, atrag atenția dotările moderne ale muzeului, panourile cu imagini și explicații în limbile română și engleză, oferite în cea mai mare parte de directorul Muzeului Municipiului București, istoricul Adrian Majuru.

Voi menționa câteva dintre acestea, privite pe parcursul vizitei mele, permițându-mi să reproduc, uneori, câteva rânduri. „Familia în timpul orașului” – Viața de acasă se naște altfel cu fiecare dintre noi. Ea este bagajul nostru mitologic. Există mai întâi viața de acasă construită de părinții noștri și căreia îi purtăm frumoase amintiri, de cele mai multe ori. Dar atunci apar și primele proiecții ale propriului destin, într-o viață de acasă diferită cumva față de aceea care ne-a protejat până atunci…; „Școala și dreptul la educație” – o foarte scurtă istorie a învățământului; „Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute” – Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm și conservăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, ale unor idealuri așteptate sau împlinite, sau ale multor eșecuri asumate, dar și alungate. Acest muzeu este chipul nostru…; „Bolile fără leac – sifilisul și tuberculoza”; „Fizionomia urbană în istorie”; „Demografie”; „Armele părăsesc casa” – Pentru ultimii trei sute de ani, singurul accesoriu care a părăsit spațiul intimității, în ciuda evoluției tehnologiei, este reprezentat de armele albe și armele de foc…; „Chipurile vârstelor” – aici este vorba despre viața trăită, de la copilărie la senectute. Copilăria și adolescența formează motorul unor mari așteptări, a unui start pregătit adesea dincolo de efortul școlii, prin efortul personal. Maturitatea trebuie să fie momentul împlinirilor, al echilibrului foarte fragil dintre carieră și intimitate, și care responsabilizează păstrarea lui. Dar, în tot acest efort de a trăi în viteze accelerate și cu alegeri cât mai diversificate, uităm de cel mai interesant moment al vieții, atunci când ajungem să ne punem întrebarea: cum îmbătrânim?…; „Timpul banilor: din buzunar în virtual”; „Viața de acasă în secolul al XVIII-lea”.

Organizarea într-un flux circular permite cunoașterea interiorului urban din București în evoluție și încântă privirile, accentuând senzația că te afli în alte timpuri. Numeroasele informații ar putea să plictisească pe unii vizitatori mai nerăbdători, dar panourile cu explicații și fotografii alternează cu spațiile în care sunt expuse obiecte de mobilier, tablouri, servicii de masă, costume şi accesorii vestimentare, obiecte de uz casnic. Iată câteva: Icoana „Maica Domnului cu pruncul” (atelier rusesc sec. XIX), inel (atelier oriental sec. XVIII), cercei cu pietre de rubin și coral (atelier oriental sec. XVIII) și multe altele, foarte plăcute ochilor, mai ales ai doamnelor: poșetuță de bal, casetă de parfumuri, casetă de bijuterii, evantai, colier cu pandantiv, rochie de domnișoară, rochie cu trenă, botine de bal, pantofi de damă, dar și ai domnilor eleganți: uniformă de diplomat, servietă de diplomat, joben, costum smocking, baston. Panou „Viața de acasă în secolul al XIX-lea”. Mă opresc, citesc, mă privesc într-o superbă oglindă în stil rococo din secolul XX, admir tablouri, precum „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger și „Moda în 1860” – de E. Preval, vase decorative, vaze, serviciu de toaletă și aflu multe detalii de pe panoul „O istorie a ambientului casnic în epoca modernă”, care începe astfel: Obiectele casnice de obârșie occidentală, având rol uzual și ornamental totodată, nu au făcut parte din tradiția ambientală a claselor favorizate a Țărilor Române (…), piesele de artă decorativă se vor impune în mediul românesc abia din a două jumătate a secolului al XIX-lea…

Și în cele din urmă ajung la… tehnologie. Citesc despre „Cutia cu miracole: mai întâi mute, mai apoi sonore” – radio, televizor. Văd telefoane vechi în vitrine și iarăși citesc, despre „Muzica de acasă – cum alungăm plictiseala”, despre „Oameni pe stradă”, despre „Căldură și confort”, admir un godin din 1900, rămân câteva clipe în fața unor vitrine cu fier de călcat din 1900, din 1920, din 1960, uscător de mâini, datat secolul XX, încălzitor pentru mâini – sfârșitul secolul XIX. Alt panou „Viața de acasă la 1900”, iată și un gramofon (cca. 1900-1930). Panou „Viața de acasă în perioada interbelică” și un aparat radio, 1935. Informațiile de pe panoul „Societatea primește un copil” ne poartă prin secole, cu detalii privind instrumentele medicale și dotările necesare.

Întotdeauna există un început și un sfârșit, iar eu mă aflam la capătul expoziției. După prezentarea vieții locuitorilor Bucureștiului, nu se putea altfel decât să citesc pe un panou despre „Cealaltă parte ” – moartea. În final, istoricul concluzionează: Moartea pare a fi punctul de unire a două existențe, a două dimensiuni, mijlocul de clepsidră prin care timpul și spațiul existențial se schimbă, modificându-se și alegându-și un alt traseu, un alt ideal, o altă finalitate. Câteva momente de reflectare asupra efemerității și merg mai departe.

Urc pe scară, spre etaj, și privesc câteva imagini expuse pe pereți. „Mari actori români”. Alte clipe care mă transportă în timp. Sus se afla o expoziție temporară, deschisă în perioada 7 decembrie 2022 – 8 octombrie 2023 – „Povestea unei biserici de mahala. Sf. Nicolae – Udricani”. O scurtă istorie, fotografii, obiecte de cult, o evanghelie tipărită în 1869. Istorie.

Muzeul trebuie neapărat vizitat. Într-un spațiu expozițional nu foarte întins reușește să ofere informații deosebite despre viața oamenilor din București pe o perioadă de trei secole, într-un mod atrăgător, incitant, organizat la standardele muzeelor europene.

Am plecat foarte încântată spre următoarea destinație. Calea Victoriei, strada Nicolae Iorga, strada Henri Coanda numărul 26. O plăcuță montată pe edificiu: „În această clădire a locuit omul de știință și cultură dr. Gheorghe Severeanu 1879 – 1938”. Mă aflam în fața Muzeului „George Severeanu”.

Reşedinţă a primului director al Muzeului Municipiului Bucureşti, reprezintă un exemplu tipic pentru arhitectura bucureşteană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după cum scrie pe site-ul Muzeului Municipiului București.

Pasionat colecționar de antichități, medicul radiolog George Severeanu și soția sa au adunat o colecție impresionantă, iar cea numismatică este una dintre cele mai valoroase din România.

Prima donație către Muzeului Municipiului Bucureşti a fost făcută în anul 1939, după moartea lui George Severeanu de către soție, la dorința sa, a doua, în 1949, iar inaugurarea reşedinţei ca muzeu a avut loc în anul 1956. Închisă la începutul anilor ‘90, din cauza deteriorării accentuate, casa doctorului Severeanu a fost restaurată. Începând cu anul 2013 a găzduit mai multe expoziţii tematice cu patrimoniu arheologic şi numismatic. Din luna noiembrie 2017 muzeul este deschis pentru public.

M-a întâmpinat o doamnă deosebit de amabilă, pasiunea pe care a dovedit-o vorbindu-mi despre colecție și despre familia Severeanu mă îndreptățește să cred că așa se comportă de fiecare dată la sosirea unui vizitator și că nu a influențat-o legitimația mea de Presă.

Cum am intrat, pe perete, am văzut un panou mare pe care scria „Pe urmele trecutului – colecția Maria și dr. George Severeanu”. Un colier impresionant, expus într-o vitrină, mi-a captat imediat atenția. Citesc explicația – o piesă deosebit de valoroasă a colecției o reprezintă colierul Mariei Severeanu, compus din 44 de geme și camee, dintre care una centrală tip medalion… Se continuă cu mai multe amănunte. Fiecare piesă este decorată și încastrată într-o montură de aur. Fiecare cuprinde reprezentarea de figuri umane, zeități, scene mitologice. Colierul a fost asamblat de un bijutier din Paris. O tabletă electronică îmi indică – Medalionul central cu figură bărbătească, Agrippa, din profil. Camee, calcedonă. Merg spre stânga la panoul cu titlul „Artefacte preistorice”. Citesc: artefactele preistorice reprezintă aproximativ o treime din cele 3.000 de piese arheologice adunate de colecționar, fiind totodată și cele mai puțin cunoscute specialiștilor și publicului larg…

Am ajuns în prima cameră. Camera de lucru a doctorului Severeanu, cu obiecte de mobilier confecționate la comanda sa. Birou, bibliotecă, scaun, sobă, cărți și un tablou pe un perete reprezentându-l pe el însuși, ținând în mâini un vas, despre care doamna cea amabilă îmi spune că se găsește și acum în bibliotecă. Entuziasmată, îl văd pe un raft. Privesc tabloul din stânga mea, privesc vasul din biblioteca din fața mea. Apoi mă uit prin încăpere. Multe vase și explicații oferite de panoul „Ceramica greacă”, dar și de tabletele electronice, interactive. Tot aici aflu: Colecția numismatică cuprinde aproape 9.000 de emisiuni monetare din diferite perioade istorice: monede greceşti autonome şi provinciale, geto-dace, celtice, romane republicane și imperiale, bizantine, monede medievale ale Ţărilor Române, și nu numai, precum şi piese moderne şi contemporane.

La fel ca la „Muzeul Vârstelor”, toate textele explicative sunt scrise în limbile română și engleză, iar dotările moderne folosite pentru expunerea obiectelor de patrimoniu pe parcursul prezentării cronologice facilitează asimilarea informațiilor și atrag atenția sporită a privitorului. Exponatele sunt puse în valoare prin numerotare și scurte explicații istorice, mai ales în ce privește datarea și proveniența, dar și prin iluminarea lor. În plus, aici, ai o senzație asemănătoare celei trăite în casele memoriale, când știi că ai în fața ta obiecte care au făcut parte din viața cotidiană a familiei.

A doua cameră, impresionează de la intrare datorită oglinzilor mari montate pe pereți, astfel încât te poți vedea în toate în același timp. Aici, pe vremuri, doamna Maria Severeanu își primea musafirele, doamnele își beau ceaiul, își etalau toaletele și vorbeau despre diferite aspecte ale lumii mondene. Acum, există oglinzi, panouri cu explicații, vitrine cu obiectele numerotate, sertărașe pe care le deschizi și admiri exponate mai mici. Citesc despre monetăria geto-dacică. Unul dintre cele mai importante tezaure din colecție este cel descoperit la Epureni, jud. Vaslui, alcătuit din 76 monede getice de tip Huși-Vovriești și 6 obiecte de podoabă din argint. Îmi dau seama că tezaurele monetare sunt aranjate în funcţie de datare, zone de provenienţă, tipologie etc., pe lângă informațiile oferite, pentru a realiza o istorie a circulaţiei monetare.

Panouri – „Apariția și evoluția prelucrării sticlei”, „Statuete din lut ars”, „Obiecte din a doua epocă a fierului”, „Lămpi grecești și romane”, „Sticlă romană”, „Fibule romane” „Podoabe romane”, „Prelucrarea metalului în antichitate”. Văd obiectele respective expuse frumos în vitrine și sertărașe. Brățări, colane, statui. Păpușă din lut  (posibil corintică, secolele V-IV a. Cr.), statuete votive din lut reprezentând zeițe (secolul I a. Cr. – I p. Cr.), stelă funerară din calcar cu reprezentarea a trei personaje (epoca romană) ș.a.

Mai fac câteva fotografii și trec în următoarea cameră. Superbă, cu vitralii. Aici se întâlneau domnii, fumau pipă și povesteau. Mobilier – Canapea îngustă cu spătar înalt tapițată cu piele presată și pictată – din a doua jumătate a secolul XIX – începutul secolului XX. Jilț de tip vienez. Panouri cu texte și obiectele corespunzătoare. Emisiuni monetare poloneze, rusești, monede Sadagura, monede ragusane, austriace, podoabe medievale, din diferite perioade, documente medievale. Tezaurul monetar descoperit la Gâștești, jud. Giurgiu, format din aspri otomani bătuți de sultanii Bayazid al II-lea, Selim I, Süleyman I ș.a.

După ce am admirat încă o dată colierul Mariei Severeanu, din vitrina de pe hol, doamna cea amabilă, gazda, m-a condus la ieșire, sfătuindu-mă să privesc și vechiul șopron din curte și busturile expuse, al doctorului Severeanu pe soclu, dar și altele, dintre care i-am identificat pe Nicolae Iorga și Maria Tănase.

Am părăsit curtea fostei reședințe Severeanu entuziasmată de toate cele văzute și bucuroasă pentru explicațiile primite în timpul vizitei mele, unele care nu apăreau pe panouri, cum ar fi de exemplu, sublinierea pasiunii ambilor soți pentru colecționarea acelor tezaure, dorința amândurora de a investi atâția bani într-o colecție, pe care ulterior au oferit-o statului român. Multe dintre proprietățile moștenite de Maria Severeanu de la părinții săi au fost vândute cu scopul achiziționării comorilor.

Lumina din sufletul meu s-a stins pentru câteva momente, atunci când, drept în fața mea, pe cealaltă parte a străzi, mi-a atras atenția o clădire – dezastru! Citesc pe o placă: „Monument istoric 1891. Casa Macca. Institutul de Arheologie Vasile Pârvan. Considerată una dintre cele mai frumoase case din București, a fost construită după planurile arhitectului J. Berthet, în stil eclectic cu influențe baroce, ce se remarcă mai ales în fastuoasa decorație interioară și exterioară. Prin grija lui Nicolae Iorga devine sediul Muzeului Național de Antichitați, transformat ulterior în Institutul de Arheologie Vasile Pârvan”. Așadar, am „admirat” „una dintre cele mai frumoase case din București”, aflată într-un stadiu cumplit de degradare. Totuși, se pare că a început restaurarea. Să vedem cât va dura.

Meditam, nemulțumită și întristată. Nu știu cum s-a făcut că pașii m-au purtat mai departe pe strada Henri Coandă, strada General Christian Tell, spre Piața Amzei. La un moment dat, am zărit o clădire foarte frumoasă, în fața căreia se adunaseră câteva persoane. Mi-am amintit că auzisem de renovarea, finalizată recent, a casei în care locuise Mița Biciclista. Știam că se află în zonă. M-am apropiat. Într-adevăr. Placa de pe splendidul imobil m-a lămurit, „Monument istoric sf. sec. XIX – prima jum. sec. XX. Casa Mița Biciclista”. Foarte frumos, laudativ! În apropiere, pe un panou mare se preciza: „La Mița Biciclista, stabiliment creativ, promisiune pe care ARCEN o lansează locuitorilor orașului București pentru următorii 10 ani”. Puțin mai jos se adăugase că urmau să fie deschise și un cinematograf și o braserie. În fața clădirii, mulți tineri, mai ales tinere care se doreau fotografiate de prietenii sau colegii lor, de parcă stăteau pe un podium. Clădirea era închisă și unii tineri se întrebau când se va deschide. Am aflat, informându-mă de la cineva din zonă, că fusese deschisă temporar, pentru evenimentele de Crăciun, iar pentru a putea participa, prețul fusese foarte piperat. Nu acest lucru m-a intrigat. Cine a investit într-o clădire degradată, în care până nu de mult se adunau cerșetorii, poate dispune cum dorește de spațiul respectiv, în limitele legii, desigur. M-a contrariat faptul că atrăgea atâția oameni, după spusele interlocutorului meu, veniți în număr mare chiar cu trei zile înainte, duminică, atunci când vremea urâtă și ploaia ar fi putut să rețină oamenii în case sau să îi conducă în restaurante, bistrouri, magazine, mall-uri. M-am îndepărtat luând-o pe o străduță. Grupuri de tineri vorbeau tot despre acest imobil. „Mai avem mult până la Mița Biciclista?” „Am luat-o bine pe aici, spre Mița Biciclista?” Dar oare tinerii aceștia știau cine a fost Mița Biciclista? Mergeau să vadă clădirea și să se bucure pentru restaurarea ei ca monument istoric sau să facă poze și să posteze pe Facebook, Instagram etc – „Iată-mă la Mița Biciclista!” ?

Mă întrebam atunci, așa cum mă întreb și acum: Dacă s-ar restaura o altă clădire, monument istoric, s-ar mai grăbi oamenii, în special cei mai tineri, să meargă, să facă fotografii, ca apoi să se fălească? Mă gândesc, spre exemplu, la Casa Macca, monument istoric 1891 – considerată una dintre cele mai frumoase case din București, devenită prin grija lui Nicolae Iorga sediul Muzeului Național de Antichități, transformat ulterior în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”. Las cititorii să răspundă la această întrebare.

 

Camelia Pantazi Tudor

5 comentarii pentru “Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”

  1. Cred că nu putem afla decât dacă s-ar restaura!
    Am citit amănuntele acestei vizite cu răbdarea specifică lucrului la o broderie!
    Curioasă din fire, am căutat pe google tabloul „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger.
    Am găsit, este superb, dar peste tot este consemnat – este la Cluj!?
    *Pictură de şevalet – Frankenberger, Johann. Portret de femeie. Deţinător la momentul clasării: Muzeul de Artă – CLUJ-NAPOCA. Domeniul: Artă plastică.-
    Indiferent, aplaud această postare. Felicitări

    • Revin cu o completare a comentariului din data de 26 ianuarie 2023.
      Sunt la fel de impresionată de articolul, Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”, care m-a incitat și mi-a “făcut poftă” să le vizitez. Recitind articolul am remarcat greșeala care-mi aparține: acel minunat tablou amintit, „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger, nu putea să fie prezent în altă parte decât în „Muzeul Vârstelor”, așa cum descrie autoarea, cu multă pasiune.
      Informațiile eronate culese din internet, cu superficialitate, mă determină să retractez cele scrise în primul comentariu, și să-mi cer scuze autoarei și acestei publicații.
      Considerație.

  2. Revin cu o completare a comentariului din data de 26 ianuarie 2023.
    Sunt la fel de impresionată de articolul, Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”, care m-a incitat și mi-a “făcut poftă” să le vizitez. Recitind articolul am remarcat greșeala care-mi aparține: acel minunat tablou amintit, „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger, nu putea să fie prezent în altă parte decât în „Muzeul Vârstelor”, așa cum descrie autoarea, cu multă pasiune.
    Informațiile eronate culese din presa online, cu superficialitate, mă determină să retractez cele scrise în primul comentariu, și să-mi cer scuze autoarei și acestei publicații.
    Considerație.

  3. Revin cu o completare a comentariului din data de ianuarie 2023.
    Sunt la fel de impresionată de articolul, Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”, care m-a incitat și mi-a “făcut poftă” să le vizitez. Recitind articolul am remarcat greșeala care-mi aparține: acel minunat tablou amintit, „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger, nu putea să fie prezent în altă parte decât în „Muzeul Vârstelor”, așa cum descrie autoarea.
    Informațiile eronate culese din Internet, cu superficialitate, mă determină să retractez cele scrise în primul comentariu, și să-mi cer scuze autoarei și acestei publicații.
    Considerație.

  4. Revin cu o completare a comentariului din data de 26 ianuarie 2023.
    Sunt la fel de impresionată de articolul, Prin muzeele orașului. „Muzeul Vârstelor” și Muzeul „George Severeanu”, care m-a incitat și mi-a “făcut poftă” să le vizitez. Recitind articolul am remarcat greșeala care-mi aparține: acel minunat tablou amintit, „Portret de femeie” – de Johann Frankenberger, nu putea să fie prezent în altă parte decât în „Muzeul Vârstelor”, așa cum descrie autoarea.
    Informațiile eronate culese din Internet, cu superficialitate, mă determină să retractez cele scrise în primul comentariu, și să-mi cer scuze autoarei și acestei publicații.
    Considerație.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *