default-logo

Cu scriitorul Gheorghe Grigurcu despre LUCIAN BLAGA. Între amintire și actualitate

           – Domnule Gheorghe Grigurcu, aţi avut norocul şi privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape, ca student la Universitatea din Cluj, pe marele nostru LUCIAN BLAGA. Vă rugăm să evocaţi acea perioadă estudiantină din viaţa dumneavoastră, împrejurările în care l-aţi cunoscut pe filosoful şi scriitorul devenit unul din reperele de prim-plan ale culturii române.

GHE. GRIGURCU: Cu adevărat a fost pentru mine un ,,noroc” şi un „privilegiu” să-l cunosc pe Lucian Blaga. Era unul din idolii mei tainici ai anilor de liceu orădean, înneguraţi de proletcultismul aflat în culmea dezlănţuirii sale, când îi citeam cu nesaţ poezia din ediţia Fundaţiilor Regale pe care o subtilizasem dintr-o bibliotecă publică, ţinută sub lacăt. Aveam simţământul că, alături de Arghezi, de G. Călinescu, e o fiinţă mitologică, trăind într-un Olimp inaccesibil pentru muritorii de rând, a cărei lumină augustă sporea în întunericul prohibiţiei ideologice. La plecarea, forţată, de la Şcoala de literatură, după numai un trimestru de studii, Labiş mi-a dăruit în semn de despărţire volumul I din Opera dramatică, pe care autorul său mi-a aşternut, peste câţiva ani, o dedicaţie. Dată fiind calitatea mea de student în Capitală, Olimpul a început totuşi a-şi întredeschide porţile. L-am vizitat pe Tudor Arghezi în cuibul său de la Mărţişor (vizita a constituit capul de acuzare principal în excluderea mea de la „fabrica de poeţi”), l-am auzit cuvântând pe Mihail Sadoveanu, am participat la câteva şedinţe ale Academiei, una din ele fiind închinată unei conferinţe a lui G. Călinescu despre Cehov… Primul gând cu care am debarcat la Cluj, la începutul anului 1955 (mi se făcuse un hatâr, acela de a putea continua acolo pregătirea universitară), a fost – mai încape vorbă? – cel de a-l întâlni pe marele Blaga. Aflând că lucrează la Biblioteca Universităţii, m-am înfăţişat într-o dimineaţă geroasă în clădirea acesteia. Nu voi uita niciodată clipa în care, aflat la etaj, am zărit creştetul cărunt al celui căutat care urca agale scările. Înalt, grav, cu o ţinută dreaptă, cu o mască expresivă tăiată în linii decise, „latine”, autorul Poemelor luminii, chiar dacă întâlnit aievea, mi s-a părut (şi am rămas cu aceeaşi impresie în decursul întregii perioade în care l-am frecventat) a transcende cumva condiţia umană, a fi mai curând zeu decât om. Alura statuară i se percepea încă din timpul vieţii şi-l prindea de minune. Mi-a arătat din capul locului o bunăvoinţă şi o atenţie ce m-au copleşit. Ritmul întâlnirilor noastre era cam de două-trei ori pe lună, ele continuând până la finele lui 1958, când am părăsit Clujul definitiv. Subiectele convorbirilor noastre erau foarte variate mergând, fireşte, de la literatură la amintirile ilustrului meu interlocutor căruia îi plăcea să le depene, şi de la evenimentele curente la condiţiile mele de viaţă faţă de care acesta vădea o neaşteptată solicitudine. Uneori poetul improviza mici eseuri pe teme ce-i stăteau la inimă, despre stil, specific naţional, gândirea mitică şi cea magică etc. Nu o dată, Blaga a intervenit când aveam necazuri. Astfel mi-a dat sfaturi şi a vorbit cu un medic când mă ameninţa o încorporare militară intempestivă, iar când m-am pomenit eliminat pentru câteva „absenţe nemotivate” la cursurile de marxism-leninism, n-a pregetat a face un drum până la decanul Facultăţii de filologie, temutul Iosif Pervain, pentru a drege lucrurile. Dar marea mea bucurie era legată de poezia pe care începusem a o sluji cu febrilitate. Periodic îi înfăţişam marelui poet versurile pe care le comiteam. Blaga a binevoit a emite asupra lor o opinie hiperelogioasă – mi-e jenă s-o reproduc – care mă înaripa, dar care, având un oarecare ecou în Clujul acelui timp ingrat, a provocat o undă de antipatie la adresa neînsemnatului copilandru ce eram din partea literaţilor oficializaţi. Revista Steaua la care am debutat, după destule luni de aşteptare, la începutul anului 1956, cu un ciclu de poezii şi unde înfăţişam şi câte o recenzie, mă publica… cu pipeta. Între Blaga şi stelişti funcţionau relaţii reci. I.D. Sârbu consemnează un gest nespus de grobian al lui A.E. Baconsky, săvârşit pe stradă, la o întâlnire cu poetul interzis, întâmplare verosimilă, întrucât redactorul şef al mensualului în chestiune (era pe atunci unicul periodic literar românesc din capitala Ardealului) îmi vorbea şi mie despre înaintaşul său pe un ton condescendent, ca despre un personaj perimat, „clasat”. El se socotea de bună seamă cel menit a-l continua şi a-l „depăşi”, sun egida unui „umanism nou”, „socialist”, pe care  se străduia să-l teoretizeze în tandem cu Petru Dumitriu, emulul său bucureştean. Aflând asemenea lucruri, Blaga surâdea. Nu l-am surprins niciodată crispat, revoltat, alarmat. Vădea un calm imperturbabil, aşa cum se cuvenea unui veritabil olimpian. La adresa lui Baconsky, care domina atunci viaţa literară clujeană „la vedere”, mi-a spus doar atât: „Ce vrei, e deprins cu un anume standard de viaţă şi scrie aşa cum scrie pentru că nu mai are încotro” (pe atunci producţia „angajată” era remunerată copios).

– Cum era „acceptat” profesorul academician Blaga de către universitarii clujeni şi cu ce sentimente era înconjurat de tânăra generaţie? Aţi putea şi exemplifica?

G.G.: Din rândul profesorilor mei de la Facultatea de filologie clujeană, Blaga avea un prieten apropiat în persoana vârstnicului Ion Breazu, care ne preda perioada „clasică” a literaturii române. Om blajin, cu un chip ce iradia bunătate, respectat de studenţi, din păcate s-a îmbolnăvit în curând şi a decedat în 1957. Am fost să-l văd o dată la spitalul unde se afla internat, prilej în care mi-a vorbit cu căldură despre Blaga, exprimându-şi regretul că poezia pe care acesta a scris-o după război, prin care lira i s-a „clasicizat”, nu poate vedea lumina tiparului. Mi-am dat seama că Blaga se afla în centrul preocupărilor sale. În schimb, Mircea Zaciu, lector tânăr, cu un rictus de rigiditate care-i contracta figura, prea puţin comunicativ cu studenţii, nu ştiu să-l fi pomenit vreodată, fie şi tangenţial, în cursul său consacrat literaturii noastre contemporane. Din frazele puţine şi încărcate de rezervă în care autorul Jurnalului s-a referit ulterior, în scrisul său, la Blaga, am tras concluzia că nu-l agrea. Lucru curios, întrucât Zaciu era un zelator al literaturii ardelene al cărei astru de primă mărime era indiscutabil Blaga. Oare ce s-a petrecut între ei? Iată un subiect pentru cercetătorii literari! Cât priveşte tineretul cu deschidere spre literatură, acesta nu putea să nu-l admire pe cel pe care-l resimţea, în pofida interdicţiilor şi a ideologizării aflate în floare, drept un stâlp al spiritualităţii româneşti dintotdeauna. Intuiţia tinerilor nu greşea. Dovada: imensa, frenetica lor participare la faimoasa conferinţă pe care, după un lung răstimp în care nu i s-a mai îngăduit nici o prezenţă publică, a ţinut-o Blaga în primăvara anului 1957, la Biblioteca Universităţii, Întâlniri cu Goethe. Deşi anunţată doar prin câteva afişe de format mic, a fost un triumf. Majoritatea celor ce doreau să fie de faţă, n-au mai încăput în sală. Promisiunea pe care a făcut-o istoricul D. Prodan, care avea rol de moderator, cum că manifestarea se va repeta, desigur că n-a putut fi respectată. Îmi imaginez câţi băieţi cu ochi albaştri au fost mobilizaţi atunci în clădirea unde vorbea Blaga…

–  Într-o scrisoare de recomandare (pe care o reproducem alăturat) către „amicul Jebeleanu”, Lucian Blaga spunea că vă cunoaşte „de vreo câţiva ani”, că vă „urmăreşte evoluţia literară” şi vă  apreciază „în chip deosebit pentru darurile intelectuale şi creatoare” cu care v-a înzestrat natura: „Tânărul este într-o situaţie foarte grea, şi mai este pe deasupra foarte neajutorat. Găsesc că aţi face o cu totul strălucită achiziţie, dacă l-aţi angaja la «Scrisul Bănăţean». Vi-l recomand cu toată căldura. Al Dtale cu veche şi mare prietenie, Lucian Blaga”. Vă rugăm să evocaţi această împrejurare, dar şi cealaltă scrisoare de recomandare către Tudor Vianu, director general la Biblioteca Academiei RPR, din 24 decembrie 1958, rugându-l să vă găsească „o slujbă la Biblioteca pe care o conduceţi”. Citez în continuare din scrisoarea-recomandare: „E un om care promite enorm prin harul său poetic, dar care din pricina stângăciei şi a timidităţii cu care păşeşte în viaţă are toate şansele să se prăbuşească, dacă nu i se întinde o mână de ajutor. Te rog să-i întinzi această mână. El va trece în curând pe la tine (…). Pe lângă darurile intelectuale ce le are, tânărul mai are şi o foarte sănătoasă origine. E nepot al Elenei Pavel. Din păcate, aspectul fizic nu-l ajută deloc în viaţă.” (Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu, Ed. „Floarea Darurilor”, Buc., 1998, pp. 31-181. A se vedea şi nota 352, la Viaţa lui Lucian Blaga, aprilie 1944 – iunie 1947, vol. III, de Ion Bălu, Ed. Libra, Bucureşti, 1997). Aţi mărturisit undeva că Blaga „a fost singura persoană care s-a străduit (…) să-mi dea o mână de ajutor. A vorbit pe unde a putut”, inclusiv cu rectorul C. Daicoviciu, cu Valeriu Bologa, profesorul de istoria medicinii. V-ar fi dat o scrisoare de recomandare către redactorul şef al revistei Orizont (cf. P. Ţugui). La toate acestea, dumneavoastră aţi fi declarat undeva că Blaga v-a „oferit bucuria unui sprijin moral, din păcate nu şi unul afectiv” (v. nota citată)…Ne-aţi putea detalia?

G.G.: La terminarea facultăţii, în vara anului 1958, nutream o aspiraţie cred că naturală, aceea de a rămâne la Cluj, urbe de care mă legasem sufleteşte. În anul precedent, dobândisem un premiu întâi pe ţară ce mi-a fost înmânat la Bucureşti, în cadrul unei ample festivităţi, de către celebrul Al. Rosetti şi pe deasupra eram singurul student din seria mea care începuse să apară în presa literară. Nu-mi dădeam seama, Doamne, că aveam un dosar şi că mai mult ca sigur eram suspectat fără încetare ca un „element duşmănos”, pesemne şi mai… „duşmănos” ca efect al relaţiilor mele cu Blaga ce nu puteau scăpa arhivigilentelor „organe”. Aşa încât m-am adresat dascălilor mei, în primul rând lui Mircea Zaciu despre care mi s-a spus că se ocupă cu „cadrele” şi care m-a primit cu mare răceală, ca şi diriguitorilor de reviste, lui Ioanichie Olteanu de la Tribuna, reînfiinţată de puţină vreme şi mai ales lui Aurel Rău, care moştenise scaunul lui Baconsky la Steaua ce mă publica. Ioanichie Olteanu, care mă cunoştea de când eram elev, s-a rostit ezitant. După obiceiul d-sale, Aurel Rău m-a purtat cu vorba-i „diplomatică” până mi-am dat seama că nu prea se poate conta pe promisiunile ce mi le-a făcut. Chiar, ca să zic aşa, în toiul acestora, am aflat că fusese angajat în redacţia Stelei un critic care, deşi se mai află în viaţă, de vreo două decenii e complet căzut în uitare. A fost opţiunea poetului Rău, pe care eu unul continui a-l preţui. În fine: Singurul om care a încercat să mă ajute cu adevărat în acel moment de cumpănă a fost Lucian Blaga. Explicabil, ajutorul său a fost însă, în ochii autorităţilor ca şi ai unor acoliţi ai puterii, contraproductiv. Avea loc o conjugare nefastă a situaţiei de interzis a lui Blaga cu cea de indezirabil a celui ce vă vorbeşte. Oricum îi port genialului creator o eternă gratitudine pentru ceea ce s-a străduit să facă în sprijinul unui tânăr „cu probleme”. În fond, pentru tot ceea ce a însemnat în viaţa mea. În mediul clujean, m-a recomandat atotputernicului rector şi politician Constantin Daicoviciu, ca şi unor personalităţi ce mi-ar fi putut acorda un ajutor colateral, precum profesorul universitar de istoria medicinii, venerabilul savant Valeriu Bologa. A adresat o scrisoare poetului Alexandru Jebeleanu, redactor şef al revistei Orizont de la Timişoara, şi o alta lui Tudor Vianu, profesor al meu în efemera-mi trecere pe la Şcoala de literatură, care ocupa fotoliul de director al Bibliotecii Academiei RPR, dar totul s-a dovedit zadarnic. Intram într-o perioadă de şapte ani dificili când n-am mai avut practic nici un contact cu lumea literară şi nici o speranţă. Până când, ca prin miracol, am devenit redactor al revistei Familia, resuscitată la Oradea sub conducerea lui Al. Andriţoiu, în vara anului 1965, fără ca inestimabilul meu mentor să mai poată fi martorul satisfacţiei mele… Mă văd dator în acest loc cu o lămurire. În epistola către Tudor Vianu, Blaga vorbeşte, în spiritul cerinţelor epocii, despre „o foarte sănătoasă origine” (socială) a mea, ca „nepot al Elenei Pavel”. Cine a fost Elena Pavel? Un „erou al clasei muncitoare”, militantă comunistă în „ilegalitate”, ucisă în 1943, într-un bombardament anglo-american efectuat asupra penitenciarului din Ploieşti, unde se găsea închisă. Numele său avea odinioară o îndeajuns de largă circulaţie propagandistică, alături de cel al altor „eroi” similari: Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Olga Bancic ş.a., fiind atribuit unui cinematograf din centrul Bucureştilor, situat pe actualul Bulevard Elisabeta, precum şi căminului studenţesc de fete din Cluj, de pe Calea Moşilor. Ce relaţii am eu cu Elena Pavel? Era o îndepărtată rudă, prin alianţă. Bunica mea avusese un prim soţ (mama mea e rodul celui de-al doilea mariaj al său), decedat de tânăr, prin care devenise cumnată cu mama Elenei Pavel. Am păstrat legături, mai curând de bune cunoştinţe decât de familie, cu mătuşa şi cu surorile celei din urmă, aşijderea militante comuniste antebelice, dintre care una, Maria Sârbu, a deţinut o seamă de demnităţi politice şi a ajuns profesor universitar de geografie, găzduindu-mă, în răstimp de decenii, în sejururile mele bucureştene, iar alta, Victoria Sârbu, e cunoscută pentru colaborarea şi convieţuirea sa cu Ştefan Foriş, fost secretar general al partidului comunist, asasinat de confraţii săi, din care pricină tanti Victoria a suferit ani de temniţă sub Gheorghiu-Dej. Nici una din persoanele în cauză nu mai trăiesc. Nici una din ele nu mi-a înrâurit în nici un fel convingerile, activitatea şi comportarea. Cred că e mai mult decât limpede că relaţiile vagi de rudenie pe care le-am menţionat nu-l îndreptăţesc pe Marian Popa să afirme peremptoriu în Istoria pe care o semnează că m-aş trage „dintr-o familie de activişti comunişti”. De unde până unde? Nici părinţii, nici bunicii mei n-au fost membrii niciunui partid, ţinându-se departe de politică şi cu atât mai vârtos de cea comunistă. Cât priveşte pretinsa mea aserţiune cum că Blaga nu mi-ar fi oferit „un sprijin efectiv”, e o eroare. Una grosolană. Cred că mi-a jucat festa tiparul, prin înlocuirea cuvântului efectiv cu cuvântul afectiv. Cum aş putea declara aşa ceva când tocmai benevolenţa dezinteresată, afecţiunea părintească aş putea spune, pe care mi-a purtat-o poetul, a constituit temeiul relaţiei noastre şi constituie în prezent legitimarea amintirii luminoase ce i-o port?

  La ce lucra Blaga în perioada în care l-aţi cunoscut? În discuţiile ce le aveaţi, vă refereaţi şi la unele idei şi aspecte ale preocupărilor sale mai vechi sau mai noi? Ce părere aveaţi conturată, atunci, despre scriitorul plurivalent, şi filosof pe deasupra? Ce parte a operei sale vă interesa, vă incita, vă mobiliza în mod deosebit?

G.G.: Ca „funcţionar”, cum zicea cu o moale persiflare, al Bibliotecii Universitare din Cluj, Blaga avea „sarcina” de a studia aspecte ale culturii transilvane din veacurile anterioare. Altminteri, elabora Luntrea lui Caron („o autobiografie care se citeşte ca un roman”, ţinea să-mi precizeze), scria poezii („ele vor cam schimba faţa de azi a poeziei româneşti”) şi se pregătea să realizeze o piesă de teatru cu temă dacică („vreau să mai scriu teatru cu mijloacele mele de-acum”), rămasă, se pare, un simplu proiect. La suprafaţă, făcea act de prezenţă cu  traducerile, singurele sale texte care puteau fi publicate. Ţinea mai cu seamă la tălmăcirea Faust-ului goethean, în care vedea şi ,,o câtime de operă personală”. De asemenea era  preocupat de ordonarea operei sale în vederea unei reeditări ce „va veni odată şi odată”. În consecinţă, dactilografia unele texte răzleţe (era mulţumit, bunăoară, că regăsise o conferinţă  mai veche despre Dimitrie Cantemir). „Nu ţi se pare că sunt prea multilateral?”, mă întreba Blaga în glumă. „Aşa procedează natura. Pe unii îi creează prea … unilaterali, pe alţii prea multilaterali”. „Poate că sunt o reminiscenţă a Renaşterii”, mai declara. „O faţă târzie, compensatoare a Renaşterii de care românii n-au prea avut parte”. În anii petrecuţi în preajma lui Blaga am citit cred că toate cărţile care i-au apărut până atunci. Nebănuitele trepte completau ediţia Poeziilor de la Fundaţii, rezonând în chip aparte în viaţa mea juvenil-sentimentală. Natural, am zăbovit îndelung asupra trilogiilor. Spaţiul mioritic l-am recitit de vreo trei-patru ori. Un moment hazliu s-a petrecut atunci când i-am spus lui Blaga că citesc Spaţiul mioritic,seara, pentru a putea … adormi mai uşor. Autorul său şi-a îndreptat asupră-mi privirea, cuprinsa o clipă de nedumerire. „Cum aşa?”. „Adorm cu ochii pe perfecţiune”, am dres-o prompt, împăcându-l.

– Într-o discuţie, Lucian Blaga aprecia că „există două feluri de traducători”. Cată vreme unii sunt „simpli agenţi ai autorilor, adeverind notarial produsele lor”, alţii rămân ei înşişi în textele traduse”, încadrându-se „în destin”: Atât eu cât şi Arghezi facem parte din categoria a doua. Traducerile noastre poartă un sigiliu al fatalităţii. Astfel îmi îngădui a socoti traducerile din poezie pe care le-am făcut un fel de creaţii proprii” (cf. Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, p. 268; de văzut şi nota 352 din vol. III). Acest lucru a fost deja observat de specialişti, încă de la început. Astfel germanistul Mihail Isbăşescu, referindu-se la traducerea lui Faust, observa că „Blaga filtrează pe alocuri imaginile şi ideile goetheene prin prisma unor viziuni personale”, sporind textul cu un număr considerabil de versuri, poate şi datorită faptului că „posibilităţile de expresie ale limbii române sunt mai analitice prin comparaţie cu concentrarea şi forţa de sintetizare a limbii germane”(I. Bălu, ibidem, IV, 269). Unora le-a părut că „textul românesc” suna mai mult blagian decât goethean (V. Iancu), Blaga luându-şi o mare libertate faţă de vers, prozodie şi formă, care pentru Goethe aveau o importanţă estetică hotărâtoare”… Cunoscându-i traducerile din lirica universală, inclusiv celelalte opere din germană, ce părere v-aţi format, domnule Grigurcu, asupra acestor evidenţe?

G.G.: N-aş putea fi decât întrutotul de acord pentru ceea ce s-a afirmat în legătură cu traducerile efectuate de Lucian Blaga. Ele poartă o pecete pregnant personală, sună a evident blagian. Nu sunt acte „notariale”, ci de creaţie personalizată într-un nou tipar. Aşa pot fi integrate în bună măsură creaţiei proprii a poetului, conturând imaginea unui „autor-orchestră”, care a atacat con brio toate formele expresiei literare. Să menţionez în acest loc şi necazurile ce le-a avut Blaga în legătură cu traducerile sale, scrieri care au, din motive lesne de înţeles, o pondere mare în perioada comunistă. Acest capitol al activităţii sale a fost iniţial încadrat, în chip umilitor, de către Uniunea Scriitorilor (preşedinte: Mihai Beniuc, neînduplecatul său vrăjmaş, care n-a ezitat să-mi spună, într-o bună zi, la telefon, în legătură cu poetul care nu mai era în viaţă: „Aş vrea să-i spun, scoală, stârvule, ca să te pun la punct!”), la categoria a treia, iar din prefaţa la Faust, semnată de Tudor Vianu, după cum mi s-a plâns traducătorul, a fost „radiat” paragraful final, conţinând laude privitoare la calitatea traducerii.

Ce ne puteţi spune de modesta „contribuţie”  la traducerea unor texte din limba rusă, prelucrate apoi de Blaga pentru volumul din 1956, Din lirica universală. Citez din Ion Bălu (vol. IV, p. 283, dar mă refer şi la confesiunea Dv. inserată în vol. IV, 1999, la nota 352): Cerându-i-se de către editură să sporească numărul traducerilor din literatura rusă, pentru «sumarul» volumului Din lirica universală, predat în noiembrie 1856, Blaga – îşi amintea Al. Balaci – l-a propus pe Gheorghe Grigurcu: „Fiindcă îl ştia pe Gh. Grigurcu «cititor de poezie rusă în original, Lucian Blaga l-a rugat să-i dea câteva traduceri brute. Din textele puse la dispoziţie, poetul s-a oprit asupra unei poezii de Lermontov, în două strofe, pe care a intitulat-o Iubire mândră» ”.

G.G.: Este riguros adevărat. Mai adaug un fapt. Sunt autorul celei dintâi (foarte posibil unicei) recenzii de care a avut parte volumul de tălmăciri al lui Lucian Blaga Din lirica universală, solicitata pentru Steaua, cu o uşoară ironie de către Aurel Gurghianu, redactor al  mensualului clujean: „Dacă tot eşti prietenul lui Blaga, n-ai vrea să scrii ceva despre cartea lui?”. Spre surprinderea mea, un condei redacţional s-a amestecat în textul pe care l-am predat, cu o nuanţă mustrătoare care, peste multă vreme, mi-a fost reproşată într-o diatribă lăţită pe două pagini ale Literatorului, sub semnătura lui Mihai Drăgan. M-am pomenit cu acea imixtiune, în pagina tipărită, fără să fi fost anunţat în prealabil, aşa cum cred că ar fi fost firesc … Oricum, Blaga mi-a mulţumit pentru acel modest comentariu ce va fi contribuit şi el la veninoasele admonestări ideologice de care am avut parte la finele anilor ’50, care au determinat eliminarea mea pentru mai mulţi ani din câmpul publicistic, acuzat fiind de idealism, misticism, influenţă blagiană. Autorii lor, nume de prim-plan în epocă: Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă.

În ce relaţii eraţi cu colaboratorii apropiaţi ai profesorului Blaga (asistentul din 1946, Ovidiu Drimba, Gheorghe Pavelescu, ambii cu doctorate la Blaga, ş.a.). I-au rămas toţi aceştia loiali Maestrului lor?                                                                                                                                      

G.G.: Nu i-am cunoscut personal pe d-nii Ovidiu Drîmba şi Gheorghe Pavelescu. În schimb am facut cunoştinţă în preajma lui Blaga cu alte personalităţi: esteticianul Liviu Rusu, istoricul Pompiliu Teodor, folcloristul Ion Muşlea, pe care-i întâlneam frecvent când îl vizitam pe autorul Laudei somnului. Din rândul acestora o mai mare apropiere am realizat-o cu dl Alexandru Husar, pe atunci universitar clujean, în curând mutat la Iaşi, unde a desfăşurat o îndelungată carieră didactică. Un amănunt straniu. Dl. Husar avea ochii…asemănători cu cei ai lui Blaga, de-o ardenţă orgiastică, îmi plăcea să zic, ţintuindu-şi interlocutorul în raza lor puternică. Era un om cald, generos, cu care aşijderea stăteam îndelung de vorbă, căruia îi citeam stihurile mele începătoare. Îl resimţeam ca un fel de locotenent al Maestrului…

După plecarea din Cluj, unde şi când v-aţi mai reîntâlnit? Ce părere aveţi despre revenirea în presă, din 1960, a celui ce lucra în secret la romanul antitotalitar „Luntrea lui Caron”, o zguduitoare mărturisire de conştiinţă scriitoricească, dar şi civică, umană, care, dacă ar fi căzut în mâna celor ce îi întocmiseră încă din 1955 Dosarul de urmărire informativă, publicat recent de Dorli Blaga, i-ar fi adus ani grei de închisoare politică?

G.G.: O ultimă întâlnire cu Blaga am avut-o în vara anului 1959, la poet acasă. Era o zi de un senin înalt, copleşitor, precum un decor adecvat Poemelor luminii. Blaga era concentrat asupra „organizării” vieţii sale de „proaspăt pensionar”… Prezenta habitualul său aer calm, netrădând nimic din boala ce avea să-l cuprindă şi să-i curme zilele în curând. Am discutat, ca de regulă, despre multe, nu în ultimul rând despre eşecul proiectului meu de a mă stabili la Cluj. N-au avut sorţi de izbândă nici recomandările amintite mai înainte pe care mi le-a făcut poetul către Alexandru Jebeleanu de la Orizontul timişorean şi către Tudor Vianu (cu care avusesem între timp o întrevedere la Biblioteca Academiei, unde era director), răspunsul fiind „nu avem locuri disponibile”. Eram şomer. Nu ştiam pe ce drum să apuc. Atunci Blaga a rostit un îndemn ce-mi sună şi azi în urechi, după o viaţă în decursul căreia am avut prilejul de a mi-l reaminti de multe ori : „Înţarcă-te, Grigurcule!”. Cât priveşte „revenirea” în presă, din 1960, a lui Blaga, va referiţi probabil la cele câteva articole prin care poetul tenta o uşoară apropiere de regim. Reflectând, posibil, şi o slăbiciune de om suferind, ele nu schimbă poziţia de rezistent a lui Blaga, nu ştirbesc figura sa de mare demnitate morală. Mă mir că unul din foştii săi studenţi, marcant membru al Cercului literar de la Sibiu, insistă pe potenţialul compromis cuprins în acele neînsemnate texte, uitând pesemne că el însuşi devenise, pentru ani buni, un soi de ideolog al partidului, într-o vreme în care se afirmase deja, în care nu era neapărată nevoie de servilismul ideologic pe care l-a manifestat înainte de-a se stabili în Franţa…

– Cum aţi primit vestea morţii poetului? Unde vă aflaţi în perioada 6-9 mai 1961?

Din ceea ce aţi aflat apoi, ce sentimente v-au încercat?

G.G.: Vestea morţii lui Blaga a căzut ca un trăsnet asupră-mi. Mă aflam la Oradea, unde primisem cu chiu cu vai nişte ore plătite „cu bucata”, necesitând căciuleli trimestriale pentru menţinerea lor, la un curs de ucenici-vânzători pentru comerţul sătesc. Încercam să mă „înţărc”, dar nu prea izbuteam. Tristeţea mea era cu atât mai mare cu cât ne găseam încă sub jugul „realismului socialist”, adică al politizării furibunde a vieţii literare din care Blaga era, prin forţa lucrurilor, exclus. Presa a consemnat plecarea sa dintre noi în note laconice. „Toate porţile erau închise”, cum scrisese G. Călinescu, la finalul uneia din Cronicile optimistului, publicată în Contemporanul, cu câţiva ani înainte, adnotând astfel, sibilinic, o consemnare a unei călătorii pe traseul căreia figura şi Lancrămul. „Nu ştiu ce voia să spună Călinescu cu aceste cuvinte, sigur că voia să spună ceva”, mi s-a confesat atunci Blaga.

Ar fi meritat Lucian Blaga Premiul Nobel, in 1956? Ce credeţi – a fost o propunere reală sau o „legendă” (cum se exprimau Şerban Cioculescu şi Ioan Oprişan)?

G.G.: N-aş exprima decât o banalitate dacă aş spune că Blaga merita mai mult decât oricare creator roman Premiul Nobel. Ştiu că există o controversă în privinţa candidaturii sale la prestigioasa distincţie. Blaga însuşi mi-a dat bucuros vestea pe care o avea de la câteva posturi de radio străine, dar … care e realitatea? Să fie oare o pioasă născocire menită a-l consola pe marele „exilat intern”. E adevărat că cercetătorul Ioan Oprişan a primit din partea Academiei suedeze răspunsul că nu posedă un dosar Blaga. Sunt la mijloc nume demne de încredere precum Basil Munteanu şi Rosa del Conte, la care putem asocia mărturia lui Basil Gruia cum că Blaga ar fi avut în mână chiar referatul întocmit de Basil Munteanu. Consider că trebuie să ţinem cont de relativa condiţionare politică a premiului în chestiune. E mai mult ca sigur că statul comunist era profund deranjat de ideea unei în-Nobel-ări a lui Blaga, eveniment ce ar fi constituit un afront adus concepţiei sale ideologice, nu-i aşa? Drept care s-a zvonit ca l-a trimis la Stockholm pe Zaharia Stancu, „om bun la toate”, el însuşi visând la celebrul premiu, pentru a-i împiedica pe suedezi să-l premieze pe autorul pus la index. Astfel încât e foarte probabil că dosarul Blaga, deşi existau elementele ce l-ar fi justificat, să nu se fi alcătuit…

– Trece, la ora de faţă, Blaga printr-un „con de umbră”? Dumneavoastră consideraţi că, în tot ceea ce aţi scris până acum referitor la opera lui Blaga, aţi spus ce aveaţi de spus? Iertată fie-ne indiscreţia, însă aveţi şi unele reţineri, fie ele şi de ordin biografic?

G.G.: – Permiteţi-mi să răspund în ordine inversă la cele două chestiuni. Vă mărturisesc că  m-am simţit atât de absorbit de opera blagiană în calitate de simplu cititor, încât mi-a fost greu a mă ocupa în mai largă măsură de ea în calitate de exeget. E ca atunci când te uiţi la un tablou prea de aproape, cufundat în detaliile sale, pierzând şansa unei priviri mai detaşate, de la distanţă. Am evocat însă relaţiile mele cu autorul Nebănuitelor trepte în doua serii de însemnări, apărute în câteva numere din „România literară” şi într-un număr din „Familia”, reunite în volumul  În pădurea de metafore, Editura „Paralela 45″, 2003, precum şi în unele pasaje din volumul în pregătire, Fişele unui memorialist, astfel încât sper că se dovedeşte că nu am „reţineri de ordin biografic”, ci dimpotrivă! La ora de faţă, Blaga trece într-adevăr printr-un „con de umbră„, discret însă nu mai puţin real. Cioran, Mircea Eliade, Ionescu, dintre contemporanii săi, e drept, ceva mai tineri, sunt indiscutabil mai în atenţia noastră. Oare de ce? Trăim într-un timp al globalizării, ceea ce implică o oarecare împingere în umbră a produselor specificului etnic, a „localismelor” naţionale în raport cu orizontul mondial. De asemenea, într-o epocă a citadinizării rapide, legate de reducţia mediului rural şi, implicit, a tradiţiilor sale. Or, Blaga reprezintă o supremă înflorire a etnosului nostru, e un celebrator al satului în care vedea un nucleu sui generis al lumii, aşezat, în fond, pe o nervură eminescian-sămănătoristă pe care o  transfigurează, ridicând-o la o putere metafizică. E un cântec de lebăda al spiritului românesc valorificat abisal, adus la o decantare ultimă. Ştim că, astfel, în ochii unui postmodern, Blaga ar putea apărea nu altminteri decât un exponat fastuos în Muzeul Satului! Sacrificat în chip brutal în era totalitară, poetul e azi întrucâtva neglijat în cadrul unei istorii ce pare a-şi reveni la normal, însă pe anume coordonate ce presupun schimbări ale mentalităţilor, inclusiv restructurări axiologice. Trist, dar real. Sunt convins ca va sosi din nou „vremea” genialei sale personalităţi, însă deocamdată contextul nu-i este foarte prielnic. . .

– Ce s-ar putea face, în literatură  şi în viaţa culturală românească, pentru o mai dreaptă punere în valoare şi cinstire a uriaşei moşteniri blagiene? S-a făcut chiar tot ce trebuia făcut sau e nevoie de o nouă strategie culturală de relansare?

G.G. : S-au făcut destule lucruri, însă nu suficiente. Avem un şir de cărţi despre Blaga, datorate unor Ovidiu Drimba, Marin Bucur, Mircea Vaida, G. Gană, Ion Pop, Alexandra Indrieş, Eugen Todoran, AI. Teodorescu, Dan. C. Mihăilescu, Basil Gruia, V. Fanache, Lelia Rugescu, Ion Bălu, Dumitru Stăniloaie, Ioan Oprişan, Const. I.Turcu, Mihai Cimpoi, Zenovie Cârlugea. Nu mai puţin, Blaga apare sub pana mai tuturor criticilor şi istoricilor literari semnificativi. Dar în pofida unei atari ofrande exegetice şi memorialistice, autorul Spaţiului mioritic riscă, aşa cum arătam mai sus, un reflux din pricini contextuale. Oare, pentru a ne opri doar la acest fenomen de ultimă oră, erupţia neoavangardistă, din belşug asezonată cu pornografia, caracteristică ultimului val „două mii st”, al producţiei literare indigene, nu distonează strident cu verbul solemn, cu postura hieratică a marelui predecesor? Poate că această etapă a destinului său postum e asemănătoare cu cea a lui Rainer Maria Rilke, unul din obiectele admiraţiei sale constante  (îmi povestea cu emoţie cum s-a aşezat, la Berna, în locuinţa unor prieteni comuni, pe scaunul pe care a stat autorul Elegiilor duineze), ocultat în lirica germană atrasă între timp de o reţetă „prozaică”, modelată de traumatismele istorice, având între prototipurile sale versurile sec-provocatoare ale lui Bertold Brecht.

 – Este Blaga un „model cultural de excepţie”, cum titram noi i am reafirmat în alte lucrări) un capitol final din  Poezia lui Lucian Blaga (1995), în spiritualitatea românească?

G.G.: Vă imaginaţi ca v-aş putea contrazice?

– Conform aprecierii filosofului Constantin Noica, rămâne Blaga spiritul tutelar şi reprezentativ pentru secolul al XX-lea, precum Eminescu pentru secolul precedent?

G.G.: Nu găsim în secolul al XX-lea românesc un spirit mai reprezentativ decât Blaga. Îi privesc figura pe bancnotele puse în circulaţie în anii din urmă şi mă bucur naiv ca de-o formă de dreptate „democratizată” de care are parte în sfârşit personalitatea sa supusă atâtor ultragii.

– În ce sens Opera lui Lucian Blaga, geniul său plurivalent capătă deschidere europeană şi legitimare universală?

G.G.: Aş fi tentat să vă aprob iarăşi, domnule Zenovie Cârlugea, zicând: da, „geniul său plurivalent capătă o deschidere europeană” etc. În realitate lucrurile se complică prin, aşa cum menţionam, o zodie mai puţin favorabilă pe plan mondial pentru anume tipuri de poezie, de artă în genere. Valoarea, observa Valéry, este „relaţia unică şi inconstantă între operă şi un cititor oarecare, în timp ce meritul propriu şi intrinsec al autorului este o relaţie între el însuşi şi planul său”. Să recunoaştem cu emoţionată încredinţare meritul covârşitor al lui Blaga, nădăjduind că valoarea i se va impune, la noi şi în lume, în dimensiunile-i naturale, ca o proiecţie la urma urmei inexorabilă a acestui merit.

Interviu realizat de Zenovie CÂRLUGEA

Târgu-Cărbuneşti  – Târgu-Jiu

2006

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*