De-abia ieșită din iureșul zilnic, din nebunia cu ceasul la mână, din alergatul pe scări să iau o îmbucătură înainte de meeting-ul următor, m-am recules în Săptămâna Mare… un lux rar, pe care puțini și-l mai îngăduie în zilele noastre. Eu nu sunt religioasă și de fapt sunt străină de multe înțelesuri, needucată cum sunt în sensurile adânci ale credinței.
Totuși, audiția lui „Erbarde dich, mein Gott”, din Matthäus-Passion (Patimile după Matei) de Bach a adus în prim-plan suferințele lui Iisus, iar Ruga sfâșietoare a Sfântului Petru, pe una dintre cele mai selecte pagini violonistice scrise vreodată (așa cum a spus Yehudi Menuhin), a adus aproape atmosfera patimilor și a căinței.
Adunați în jurul unui ou de Paști, ne-am adus aminte de sărbătorile de acasă, atunci când credința era mare. Unii dintre noi își amintesc încă trecerea înspre și dinspre biserică, unde se împărțeau Paștile. Eu am în minte dealul Gruiului din Săliște, cu credincioșii înconjurând biserica, având lumânările aprinse în noapte… o imagine văzută de departe, în care doar dealul Gruiului scăpăra, iluminat de lumânările credincioșilor (sau poate chiar de lumina credinței lor)?
Ne amintim hăinuțele noi pe care le aducea iepurașul, dar și anticipația cadourilor pe care ni le va aduce. Unii dintre noi își amintesc, cu mândrie, basca cea nouă, ce a fost imortalizată în poze, și ele, rare. Deși invizibili în fotografie, erau și niște teniși noi, de-abia primiți – teniși care, probabil, nu ne-ar mai încânta acum. Dar atunci totul părea un dar de la Dumnezeu, o împrospătare, o reînnoire a speranței, o iluminare în credință, o dimensiune pe care rar o găsim în lumea modernă. Erau o împăcare, o pace, o bucurie dincolo de ceea ce se poate găsi îndeobște, mai ales, când căutăm doar în material.
Amintirile ne aduc înapoi icoana mamei ce postise patruzeci de zile și, probabil, făcuse post negru în Săptămâna Mare. Ea își spălase copiii în ajun, să fie ca florile în ziua de Paști. Fusese la înviere, iar dimineața, după încă un drum la biserică, unde s-a dus să ia Paști, a ajuns ca în sfârșit să împartă bunătățile pe care le pregătise cu greu. Mai întâi a dat copiilor din bucatele sale, ea fiind ultima care să-și astâmpere foamea, cu care se obișnuise.
Aveam mai puțin, dar în multe feluri aveam mai mult. Trăiam mai bogat, cu semnificație și înțeles. Cu dare de mulțumire. Și apoi, ne aveam unii pe alții, regăsiți în întâmpinarea primăverii și a speranței.
„Hristos a înviat!”, salutul zilelor de Paști. „Adevărat a înviat!” – o repetiție menită probabil să nege orice îndoieli, ba chiar și o asigurare că fiecare individ face parte din ceva mult mai important decât el însuși. Uniți în iubirea lui Dumnezeu. Un ritm sincronizat ce e mai presus decât oricine, care se constituie într-un puls, un ritm al comunității sincronizat cu renașterea naturii. O dorință de a fi împreună, de a te identifica cu ceva dincolo de oricare dintre noi (oamenii), în care fiecare se îndumnezeia. Și astfel viața devenea mai plină de sensuri ce ne sunt tot mai străine, în graba noastră spre imediat, spre următorul gol material, într-o raționalitate dusă la extrem, în care nu mai găsim răgazul să celebrăm minunea de-a fi. Bucuria de-a trăi.
Și-apoi, fără să vreau, îmi revine în minte, din perioada copilăriei mele, imaginea unui activist de partid care la urarea pascală de „Hristos a înviat!” transmisă prin telefon, a răspuns grăbit, de la celălalt capăt al firului: „Adevărat, tovarăși, adevărat!” – gândind probabil că Partidul ascultă. Și poate o făcea. Atunci am învățat să ne simțim vinovați, ba chiar retrograzi, incorecți politic, mai ales când în balanță atârna ateismul predat de materialismul științific. Auto-cenzura impusă atunci continuă și azi, chiar și când spunem că există libertatea religiei. Jena însă funcționează, de frică să nu vexăm cumva pe cineva, deși cei cenzurați suntem chiar noi.
Cu toate acestea, eu cred că avem o nevoie de înalt ce nu poate fi negată. O nevoie universală, chiar dacă se adresează diferit de diverse societăți. O nevoie de speranță. O dorință de renaștere. De curăție. De lumină lăuntrică revărsată și amplificată asupra lumii noastre, izvorâtă din iubire, primită și dăruită în egală măsură.
Milena Munteanu / UZPR Canada
(leviathan.ro)