Din Panciova ( Serbia ), NICU CIOBANU:
Uneori, cu bune intenții, mi se sugerează să aduc mai mult optimism în textele mele. Există prea mult pesimism. Accept că optimismul este mai mult decât necesar, chiar sănătos, mai cu seamă acolo unde cenușiul (iar el este atotprezent) ne îneacă precum fumul din groapa de gunoi de la intrarea în sate, orașe, cartiere… însă, la noi, fumul nu ne îneacă, e spre binele nostru, ne acoperă orizontul să nu vedem ceea ce nu ne face bine să vedem. Adevărul nu face bine, nici critica – incită spiritele, doar optimismul necondiționat face bine, mai ales atunci când vezi că totul progresează cu un nestvilit eșec. Acest optimism este pretutindeni, țâșnește ca jetul de apă termală. Se impune, chiar și acolo unde nu mai există nicio îndoială că și noi, românii, suntem parte din conducerile autoguvernărilor locale. A fost atâta îmbulzeală în alegerea consilierilor comunali, încât din mulțimea de români propuși, alți români, mai români decât românii (pentru că servesc partidului), trebuiau să intervină, să-și laude conaționalii atât de convingător, încât să nu treacă niciun român. Așadar, cum să nu fim optimiști când vedem rezultatele constituirii consiliilor comunale de săptămâna trecută în care românii au rămas fără de reprezentanți, în care să recunoști vreun român prin vorbă și prin port, nici măcar drept cea mai patetică formă a realismului socialist, a unui multiculturalism prăbușit în groapa de gunoi a istoriei. E un progres unic, o victorie a optimismului, făuritoare de zile mari în viața românilor. Deci, să continuăm să fim optimiști. De ce să nu fim optimiști dacă în următorii patru ani putem conta pe consilierii români care nu-i avem, dar dintr-un optimism înnăscut, căci capul ce se pleacă, sabia nu-l taie (dar nici nu crește nimic pe el) așteptăm ca școlile noastre, în sfârșit, să înflorească, viața culturală să nască proiecte monumentale, sălile de spectacole să fie pline până la refuz în așteptarea spectatorilor, scenele de teatru să treacă la formele mai elevate ale teatrului mut și ale mimicii.
Atâta optimism ca-n ziua de constituire a consiliilor comunale n-am văzut de la alegerea Consiliului Național Român, vremuri în care românii, care mai de care, s-au împins să voteze, cu mic cu mare, chiar și cei care fizic nu erau prezenți, sau chiar și decedați – păstrez copia listelor electorale ca pe o izbândă a românului pipernicit, minoritar, care îmi întărește convingerile mele că trebuie să fim optimiști în fața declinului întregii comunități și neputinței noastre de a ne opune răului. Iată forma cea mai sofisticată a pesimismului care nu mai are răbdare în fața falsului optimism. Același optimism l-am văzut la acei români care s-au bucurat de succes la alegerile pentru Consiliul Național, complici ai unui dezastru, atât de conștienți că succesul lor pe voturile discutabile, condiționate, dirijate, ne-a pus capacul.
Cum să nu fim optimiști când nimeni nu ne ia în seamă, când ni se decolorează peisajul identitar, când copiii români din clasa întâi primară, adunați din toate satele românești, pot forma 4 clase care nu depășesc cifra de 92 de elevi? Să mai fim optimiști că e bine doar pentru că nu e și mai rău? E dificil să fii optimist când sensul acestei atitudini te dezminte, te frânge și te neagă, iar cele câteva explicații ale optimismului că:„binele precumpănește asupra răului, iar lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile”; sau că optimismul e:„tendința de a vedea latura pozitivă a lucrurilor”, „atitudinea omului care privește încrezător viața și viitorul”, iar tu mereu te convingi de opusul optimismului, înțelegi că acel atât de dorit optimism e înlocuit de pesimism.
Pentru că e firesc să nu ne intereseze de alții, mai înainte decât de noi, nu putem fi decât pesimiști. Pesimiști putem fi și atunci când vedem că „proștii” nu sunt conștienți cât de „proști” sunt, și nu neapărat ne referim la cei care dirijează mersul minorității. Și pentru că la noi există mult pesimism, n-avem cum să fim optimiști.