◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

˝Momente istorice˝ de Camelia Pantazi Tudor la Editura UZP

Istorie și literatură: o investigație necesară

Când un scriitor aflat în ascensiune, precum Camelia Pantazi Tudor, se întoarce la izvoarele și resursele oferite de știința istoriei, nu putem decât să repetăm o aserțiune utilizată cândva și de Marin Preda, în volumul său de confesiuni Creație și Morală (1989): „Fără istorie, literatura se asfixiază”. Republicând acum, într-o variantă revăzută, volumul omonim din 2013, Momente istorice, autoarea confirmă teza după care nu există istorie fără întâmplări sublime ori tragice, iar acestea se întrețes, după legi ce scapă adesea înțelegerii comune, trecând direct în creațiile literare, influențând adesea destinul individual, dar și pe cel colectiv al omenirii. Răspunzând cândva unei întrebări privind începuturile sale literare, Camelia Pantazi Tudor mărturisea: „Am simțit mereu nevoia de a scrie pentru a relata experiențele de viață, pentru a mă elibera de prea multe emoții și gânduri”. O astfel de experiență de viață, rod al studiului organizat, academic, al istoriei, o preocupare târzie a scriitoarei, judecând după opțiunea inițială, pentru studiul științelor economice, este și volumul de față, ce pleacă, după confesiunea autoarei, de la un impuls inițial, lăuntric, reprezentând o ilustrare a eternei pendulări între timpul individual și cel istoric: „Pasionată de istorie, am decis totuși să urmez o facultate pe placul meu (s.n.), atunci când am știut că momentul urmării Căii mele (în viață – n.n.) a sosit”.

Așa s-au născut aceste Momente istorice, precedate și urmate de alte două cărți din aceeași serie (Atingerea unui ideal – literații din perioada dinastiei chineze Tang, 2010 și, respectiv, Renașterea unui imperiu: cultură și guvernare în perioada dinastiei chineze Song, 2019). Generalizând, putem spune chiar că, în ansamblul ei, literatura Cameliei Pantazi Tudor, din care mai face parte trilogia alcătuită din romanele Culori secrete (2014), Misterul eșarfei roșii (2015) și Taine în vis (2016), se circumscrie cu totul ideii că tensiunea lăuntrică a creației este o ilustrare a eternei pendulări dintre timpul individual și cel colectiv, și că, raportată la viața individuală, istoria este „înceată și nepăsătoare”.

Cu totul, romanele, povestirile, publicistica și confesiunile literare ale Cameliei Pantazi Tudor, inclusiv activitatea sa editorială în slujba breslei scriitorilor și a jurnaliștilor, pornesc de la reflecțiile sale despre condiția artistului, a omului în general, în raport cu istoria, cu morala, cu iubirea și cu moartea, justificând parcă o altă observație a lui Marin Preda: «Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relația individului cu istoria, de felul cum aceste două entități se atrag ori se resping».

Cu siguranță, Momente istorice este o carte de filosofie a istoriei. „Toate cele scrise aici fac parte din conglomeratul de istorii, din care, alți oameni, în alte timpuri, vor extrage adevărul… adevăruri”. Pledând, așadar, pentru adevăr, pentru autenticitatea faptelor, Camelia Pantazi Tudor confirmă ideea că scriitorul, „cronicarul vremii”, fără să fie neapărat o sumă a virtuților individuale, reprezintă, în cel mai înalt grad, conștiința publică. În acest sens, volumul Momente istorice se constituie, la rândul său, într-un roman al secolelor, în care personajele ce prind contur prin evocările autoarei sunt chiar personalitățile ce s-au perindat pe canavaua vremii, de la iluștrii conducători de popoare, la savanți, filosofi, artiști, și chiar istorici renumiți, cu totul un roman al istoriei ce acaparează treptat atenția cititorului, condiționându-i opțiunile.

Privită în ansamblu, cartea aceasta este o meditație despre soarta umanității, despre relația omului cu istoria, despre echilibrul fragil dintre timpul nerăbdător și transformările frapante la care asistăm. Într-o bună logică a istoriei, Camelia Pantazi Tudor ne demonstrează, prin exemplele deliberat alese, că niciodată timpul „nu a avut răbdare”, că în istorie omul nu prea s-a bucurat de clipe tihnite, și, că în spatele unor întâmplări, oricât de banale ar părea la prima vedere, „ochiul pătrunzător” al literatului intuiește marele și implacabilul mecanism al istoriei.

Totodată, Momente istorice este și o carte despre nesăbuiții istoriei, personaje fără morală și conștiință ce au dominat cândva popoarele și indivizii, fapt ce ne permite să apreciem că era ticăloșilor, cum o numea cândva Marin Preda, tinde să devină eternă sub presiunea unor evenimente tragice, iar cartea de față oferă suficiente exemple, „spiritul primar agresiv”, ce iese la iveală din om, reușind, nu să transfigureze istoria, ci să se instaleze în ea. În acest sens, cartea Cameliei Pantazi Tudor cuprinde, implicit, o filosofie a istoriei, o mărturie despre „nebunia tragică” ce a adus atâtea deservicii omenirii. Putem spune, luând ca argumente și unele din evocările istorice cuprinse în această carte, că istoria, ca și concept social, evident nu ca știință aplicată, este adesea aberantă și injustă, copleșind ființa umană și aruncând-o în afara condiției sale naturale.

Totodată, cartea aduce la lumină și câteva personaje „salvatoare” care, cum ne spune și autoarea, „prin profunzimea gândurilor și-au depășit predecesorii și epoca însăși”. Iată-l, de pildă, pe legiuitorul Solon, unul din cei șapte înțelepți ai Greciei Antice, cel care, cu mai bine de 500 de ani înaintea lui Christos, s-a încăpățânat să dea legile cele mai bune pentru țară, „chiar cu prețul atragerii mâniei tuturor”. Dacă astăzi vorbim despre democrație, văzută ca un regim politic bazat pe voința poporului (noțiune la care adăugăm, arbitrar, și alte atribute: egalitatea, pluripartitismul și separarea puterilor în stat – n.n.), nu trebuie să uităm că acest câștig al omenirii se datorează Constituției lui Solon, care a impus câteva principii simple, baza realei democrații (din păcate, nici azi aplicate in integrum): eliberarea /„descărcarea” sclavilor, impozitul progresiv și dreptul la o dreaptă judecată.

Între personalitățile „luminoase” ale omenirii care au „schimbat” cursul istoriei cu ideile lor generoase, Camelia Pantazi Tudor îl evocă, în cartea sa, și pe Confucius, trăitor și el cam tot în vremea lui Solon, dar în China antică, a cărui învățătură cunoscută mai ales sub denumirea de „doctrina de mijloc” continuă să ofere și azi soluții pentru rezolvarea problemelor vieții individuale și sociale, confucianismul contribuind fundamental la instaurarea unui comportament social virtuos, a unor norme sociale bazate pe armonie, omenie și dreptate.

Consecventă acestor idei, Camelia Pantazi Tudor identifică existența unei „legi” a istoriei, valabilă nu doar în societatea chineză: legătura dintre buna guvernare și respectarea „tradițiilor”, în cazul dat, confucianismul. În acest sens, gestul împăratului Qin Shi, zis și Huangdi pentru că a îmbinat puterile tuturor  strămoșilor săi – cinci Împărați și trei Suverani – cunoscut în posteritate mai mult ca „regele armatei de teracotă”, de la Xian, de a arde toate cărțile „confucianiste” din imperiu (cu excepția celor despre agricultură, sănătate publică și administrarea recoltelor, precizează autoarea) pe motiv că ar promova „superstițiile”, nu are echivalent decât în ura fasciștilor pentru cărțile ce contraveneau propriei doctrine. În fapt, ne atrage atenția Camelia Pantazi Tudor, împăratul chinez era furios că învățătura veche nu-i oferea nemurirea, un alt mit etern al omenirii. Uciderea a 400 de cărturari care nu reușeau să-i prepare împăratului elixirul dorit, are ceva din vraja unui basm: „Obsesia descoperirii drumului spre o viață veșnică a deschis drumul spre dezastru”. În nici zece ani de la moartea lui Qin Shi, urmașii săi au condus țara spre prăbușire: „Imperiul Qin ia sfârșit prin cucerirea capitalei de către Bang, în fruntea a 3.000 de oameni, cel care va întemeia dinastia Han”.

Veritabile lecții de istorie oferă nu doar China antică, dar și Europa. De la Octavian August și Constantin cel Mare, până la „Regele-Soare”, ori la Napoleon, întâlnim doar un lung șir de abuzuri, pavate cu bune intenții: dacă Qin Shi ardea pur și simplu cărțile incomode, Napoleon, mai diabolic, a introdus cenzura presei și a tipăriturilor. Încălcând însuși principiul fundamental al Revoluției, pe ruinele căreia s-a cățărat la putere, libertatea individuală, împăratul cu cel mai mare rol în istoria modernă a omenirii a instaurat și cel mai autoritar regim cunoscut vreodată în lume, depășind chiar cultul imperial roman, și comparabil poate doar cu „deraierile” lui Stalin, Hitler, Pol Pot ori Idi Amin: „Dacă aș fi avut presa liberă, nu aș fi rezistat la putere mai mult de trei luni”, sunt cuvinte atribuite lui Napoleon, la fel ca și: „Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete”. De altfel, suprapunând imaginea de sine cu aceea a unui nou Mesia, la fel cum se întâmplă în cazul fiecărui lider charismatic ce apare după o Revoluție, conform tipologiei stabilite de Max Weber, autorul teoriei sociale în cercetarea faptelor istorice, Napoleon a sfârșit prin a deveni, fără voie, desigur, inspiratorul celor mai de temut instrumente de înăbușire a spiritului popular, de tipul Gestapo, Ohrana, K.G.B. sau, la noi, Securitatea, fapt ce l-a făcut pe istoricul Philip Taylor să constate: „Sub Napoleon, Franța a devenit primul stat modern bazat pe propagandă”.

Mergând pe linia acestor observații, Camelia Pantazi Tudor punctează cu efect: „La apusul puterii sale, imperiul lui Napoleon depășea limitele Imperiului lui Carol cel Mare. Ce dorea oare împăratul: un imperiu pentru sine, sau un imperiu pentru Franța? Căutarea răspunsului va mai umple probabil numeroase pagini ale cărților și revistelor de specialitate”. Pentru a întări aceste observații, vom constata, la rândul nostru, că deviza napoleoniană „Imperiul înseamnă pace” nu este valabilă decât pentru națiunile invadatoare. Pacea napoleoniană a fost doar închisoarea popoarelor.

Pagini importante ale cărții sunt dedicate și feno-menului românesc. În acest sens, studiile dedicate lui Cuza Vodă, dar și unui fenomen social nou – zorii feminismului, la noi – iar mai, târziu, apogeului vieții burgheze românești, „la belle époque”, sunt pline de învățăminte pentru prezent. Iată momentul „istoric” al introducerii primelor automate de mâncare, la București: „Dulapuri mecanice prevăzute cu navete, butoane și vitrine minuscule îmbrăcau pereții, dezvăluind sendvișuri fanteziste luminate de beculețe colorate. O fisă se introducea în aparat și, apăsând pe un buton, se declanșa servirea mecanică a gustărilor și băuturilor afișate”. Din păcate, minunea nu a durat mult, semn că bucureșteanul tot la tuslama și la mititei trăgea! Sau, cum ar spune Camelia Pantazi Tudor: „Trecutul trebuie cunoscut de fiecare dintre noi, aşa cum a fost, cu bune şi cu mai puţin bune, cu eroism şi trădare, cu bogăţie şi sărăcie. Cunoscându-ne trecutul, ne cunoaştem pe noi înşine…”

Cartea Cameliei Pantazi Tudor, cu totul stufoasă și inedită, cuprinde și alte episoade istorice fascinante, ce merită descoperite. Într-un sens larg, ea ilustrează conceptul de istorie totală, despre care vorbea Raymond Aron în cartea sa Introducere în filosofia istoriei: „Istoria totală este o istorie a oamenilor, în multitudinea universurilor și preocupărilor lor, în felul lor de a se îmbrăca, de a face schimburi, chiar de a se ruga”. Modul cum percepe Camelia Pantazi Tudor istoria este deopotrivă, o poveste, o oglindă a lumii, sau un  avertisment colectiv. Cu ajutorul istoriei nu doar că reconstituim trecutul, dar îl și înțelegem, îl adaptăm la prezent. Iar prezentul, când nu e istorie, e ficțiune curată. Istoria, ca atare, iar Camelia Pantazi Tudor ilustrează în această carte din plin această idee, nu e o demonstrație de cărturărie, nu e o ficțiune, e viață „curată”, e trăire literară și socială. Cartea Momente istorice ne îndeamnă la lectură, dar ne și cheamă la reflexie. Tot ce ne înconjoară este istorie, iar aceasta, bine descifrată și asimilată, devine cheia înțelegerii lumii.

Iar, pentru că ultimul eseu este dedicat unui mare filosof al istoriei, nu pot să nu observ efortul Cameliei Pantazi Tudor de a se situa de partea pozitivă, luminoasă, ferită de vălul totalitarismului, a istoriei. „Mai bine să greșești împreună cu Sartre, decât să ai dreptate alături de Aron”!, sunau, deloc încurajator, „trompetele” totalitarismului în vremea revoltelor studențești, de la Paris, în 1968. Mut la acest „jargon al autenticității”, Raymond Aron a ales calea adevărului. Nu întâmplător, vorbind despre Revoluția maghiară, din 1957, „o tragedie istorică, cu triumf în înfrângere”, Aron încheia, profetic: „Dincolo de propriile suferințe, astfel de evenimente refac credința omului, îi dezvăluie semnificația propriului destin – adevărul”.

Un astfel de adept al adevărului istoric, căutat până în pânzele albe, este și Camela Pantazi Tudor în cartea sa. Scrisă alert, jurnalistic am spune, Momente istorice rămâne un reper pentru modul cum istoria se transfigurează, uneori, în destin literar.

 

Dr. Marian NENCESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *