◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

La Editura UZP a apărut ˝Cetăți și umbre˝ de Andreea Cristea

 Împietrirea în vis

În bazarul atâtor experimente așa-zis poetice, (cosmopolite, globaliste, neo-postmoderniste, homotextualiste sau cum s-or mai numi), iată o carte care te somează, prin sinceritatea ei directă, genuină, să te reîntorci la clasicismul inocent al trăirii lirice. O carte ca o colecție de fluturi vii. Sau ca o colecție de frunze vii. Sau ca un album de fotografii de familie care n-au căpătat încă amprenta timpului. 

Andreea Cristea își retrăiește copilăria cu aceeași prospețime și fervoare a clipei prezente: „Mamă! Hai cu mine-n târg, / Scoate-ți banii din batistă / Și norocul de îl vând, / Să mi-l ei. E scris pe listă” (Vrând să cumpăr). Mama este, de altfel, o temă predilectă în poezia Andreei Cristea, ca și întreg universul familial, înrudind-o oarecum cu poezia lui Vasile Militaru și a lui George Coșbuc. Iată o emoționantă chemare adresată fratelui din depărtări, în versuri simple, „epurate” de orice adjectiv, ceea ce dă senzația unui prezent care palpită continuu: „Mai vino frate, pe la mine, / Te-aștept la un pahar cu vin, / S-au strâns și anii în duzine / De când aș vrea să mai ciocnim” (Mai vino frate, pe la mine). 

În poezia Andreei Cristea totul se întâmplă și se trăiește în prezent, chiar și viitorul, pe care poeta îl ademenește în instantaneul clipei, în care ea își

exilează, întrebător, și sufletul: „Bună ziua, suflet! Ce mai faci?/ Cum te poartă-n lume omul tău cel bun?” (Bună ziua, suflet!) Și viața toată – trecut, prezent, viitor – este, pentru Andreea Cristea, un imens tablou vivant pe care ea te provoacă să-l iubești necondiționat: „Ce sunt copiii? Sunt aceia / Ce ne vor duce-n viitor, / Prin ochii lor vedea-vom cerul / Și după ce vom spune: «Mor!». // Și tot prin ei ne vor cunoaște / Toți cei ce s-au născut târziu. / Copiii suntem noi, azi aștrii, / Luceferi mari în nopți prea vii” (Ce sunt copiii). Asistăm la o abolire totală a timpului, sau mai degrabă la convertirea timpului în spațiu privat, în care autoarea își „exilează” autoritar iubitul: „Tu ești acasă pentru mine, / Chiar dacă stai sau dacă pleci, / Chiar dac-aduci cu tine bune / Sau rele-n van încerci să-neci” (Tu ești!). Acest „spațiu privat” este, de fapt, teritoriul vast și sălbatic al iubirii, în care autoarea se simte liberă de orice convenții și constrângeri: „M-am învelit cu ramuri, eu, o nudă, / O noapte albă-n ploaia prea zăludă” (O nudă). 

Iubirea este, de altfel, sentimentul dominant în poezia Andreei Cristea, sentiment care le circumscrie și le subordonează pe toate celelalte, cu autoritatea celui mai puternic. Ea, iubirea, este neiertătoare și tandră în același timp, generoasă și revendicativă, certăreață și înțelegătoare, care face ca până și gestul de subordonare să fie un act de autoritate unilaterală:

„Și să număr anii, o cetate / Să-mi ridic în jurul meu pătrat, / Să-mi închid o viață pân’ la moarte / În iubirea ta de om-bărbat. (Ascuns privirii). 

Poeziile Andreei Cristea nici nu știi dacă-s poezii sau altceva, poate niște cronici sui generis ale clipei, ale serii, ale zilei, ale anotimpurilor, ale Timpului… O poezie care te trage de mânecă să nu dormi când trebuie să stai de veghe, dar și să nu uiți să trăiești, să nu treci nepăsător pe lângă propria viață, pe lângă momentele ei de frumusețe sau de durere: „De tălpi mi se sparge / Tot cerul căzut / Cu frunzele toamnei, / Tăcut, la pământ” (E toamnă!)

Volumul „Cetăți și umbre” pledează (în măsura în care putem vorbi de pledoarie în cazul unui volum de versuri) pentru împietrirea în vis. Sau mântuirea prin vis?… Probabil, amândouă: 

Dacă ziua n-ar vrea să se-mpartă la doi, 

Am s-o tai într-un fel cu iubirea din noi 

Și-am s-o dau la o noapte târzie ce-ar vrea 

Să ne știe aproape sub cerul cu stea […]. 

Dacă ziua ar vrea, am fi niște zei 

În lumina lăsată să curgă pe cei 

Care stau între brațe, iubirii lăsați, 

Un el și o ea, în vis preschimbați. 

(Dacă ziua n-ar vrea) 

 Miron Manega

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *