Poetul Theodor Răpan ne-a invitat la o sărbătoare a Poeziei – lansarea celui mai recent volum al său de poeme intitulat CHIPUL CUVINTELOR, 365+1 Octave – la mijloc de octombrie, de toamnă bogată, și anume, la cules de roade, de această dată, sufletești – având motto:” O, minunate chipuri cu ochii plini de gând!” (William Shakespeare – Sonetul 106, în traducerea lui Radu Cârneci), prefațat de scriitorul de înaltă ținută literară Ștefan Mitroi și admirabil editat de Editura SemnE, București, 2018.
” 1. Chipul abisului
Abis al clipei, văzul mi te-ascunde/Sub norii minții mele orbi de tine, /În gândul pietrei somnul nu pătrunde, /Sunt răul bun, am vini fără de vine/Și-ndur povara… Orele-secunde/Își mor pe dată răzvrătirea-n sine! /Adâncă-i viața, moartea – tot atâta, /Cum inima în piept e zăvorâta!”
Dacă au cuvintele chip, doar Poetul, creatorul de sensuri metaforice, le poate metamorfoza în poezie, fiind părintele răspunzător pentru greutatea și adâncimea înțelesurilor cu care le încarcă. Ele sunt după chipul și asemănarea interiorităților stăpânite de acesta cu o virtuozitate a mentalului și a sensibilității de neegalat. Poetul este cel care le-a semănat în vers, la vremea potrivită le-a strâns în octave, pentru fiecare zi a anului câte una, plus prima a anului următor, a cărții care urmează. Fiecare vers cuprinde o idee și sunt atâtea idei câte versuri numără desfășurarea generoasă a cărții.
” 88. Chipul evlaviei
La foc de paie nimeni nu se-așează, /Genunchii slovei cad în rugăciune, /Sub naos tac luceferii de groază/Și-mi spun în gând: o, tu, deșertăciune, /Aud și-n somn cum caii-n vis nechează, /Nu-i las să-ți ceară ție iertăciune! /M-ascultă, clipă, iartă credinciosul: /Din drept creștin ajuns-am păcătosul!”
Criticul și istoricul literar Aureliu Goci folosește într-una din cărțile închinate lui Mihai Eminescu sintagma de” performanțe umane” care adesea exced potențialul contemporanilor prin operele dăruite, uimindu-i, și, doar prin trecerea timpului străbătut cu strălucirea lor, primind noi și noi semnificații. Citindu-i cărțile d-lui Theodor Răpan, cucerită și impresionată de performanța indicibilă a poemelor sale, rătăcesc într-o vastitate de labirinturi ale cuvântului, alerg de la un tâlc la altul al metaforei și mă ridic apoi îmbogățită cu noi straie ale gândului. De aceea, cred că fiecare carte a Domniei Sale este o sărbătoare a minții, deopotrivă a inimii și a sufletului cititorului.
” 111. Chipul iluminării
Străluce-n mine, iată, bucuria/Și lotca morții tremură pe ape, /Degeaba strig… Nici ea, statornicia, /Din gheara slutei nu vrea să mă scape, /Fiind iubirii, veșnic, jucăria, /Cu mâini de ploi mormântul va să-mi sape! /Părtaș al crimei, Doamne, fără vină, /Dau pinteni clipei care mă-nlumină!?”
Poetul transfigurează cu talent trăirile omenești, sentimente, stări, calități, apucături și defecte, tot ce înalță și coboară omul, le îmbracă în învelișuri înțelept-poetice, cuvântul conferind astfel chip acestora într-un ritual liric-exorcizant, într-o exprimare elaborată, un fel de spovedanie cantabilă prin ritm și rimă, pentru că poezia sa propovăduiește subliminal, asemenea preoților și călugărilor, pentru îndreptarea la nivel de individ, prin suferința recunoașterii, și nu cea socială, deși, poate că aceasta ar fi calea dreaptă și sigură spre schimbarea în bine a umanității. Nu-și propune să schimbe socialul ci doar pune lumii oglindă în față.
” 244.
Mă minți în față cu nerușinare/Și sigur sunt, tu crezi că o poți face, /Nu-i albul alb, e negru, ți se pare, /Ce văd nu e, m-ascund sub carapace, /Să cred ce-aud? Minciuna, Sfinte Tare, /Prăpăd în lume face și desface! /Cu capul spart de umblă adevărul, /Îl voi căta pân’ mi-o albi tot părul!”
Absolut ancorat la adevărurile psihologice, psihanalitice ale esenței umane și care transced timpul, poetul Theodor Răpan le redimensionează într-o cavalcadă de cânturi denumite octave, meditative, sugestive, mărturisitoare, adesea cu tentă ironică ori autoironică, chiar sarcastică, justițiară, asumându-și întregul de trăiri și valențe omenești prin forță cristică, îndurerată, șuvoi de neoprit, în ritm năvalnic.
” 321. Chipul trădării
În viața mea eu n-am trădat vreodată/Și n-am poftit să port mantia vremii, /Promisu-mi-s-au nimfe, dezbrăcată/E Lesbos, cruda! Nătăfleți, boemii, /Aezi nebuni, cu mintea-mvolburată, /Se jură-n chip și fel, sperjur, supremii! /Ce chip, ce soartă aibă adevărul, /Când Eva, pofticioasă, mușcă mărul!”
Inspirat de aceste poeme, artistul plastic Georges Mazilu ne oferă o ilustrație pe măsură, pictând, sub forma unei originale alegorii, închipuiri ale interiorității omului pe jumătate primitiv, pe jumătate robotizat, cu anomalii genetice, ființe cu priviri inexpresive, parcă respingând realitatea înconjurătoare. Femeia, chip adolescentin și pur, privind undeva spre alte lumi, încearcă să echilibreze balanța.
” 336. Chipul vanității
Ce mândră ursă am, cu fală minte/Și verzi-uscate gura aiurează, /Trufașă umbra iar mi-o ia‘ nainte, /Mi-arată calea, pasul nu cutează/În ritm de dans să calce, iau aminte, /Vanitas vanitatum… Câtă groază! /Încep și eu să cred, n-am îndoială, /Atinsă-i lumea de o gravă boală!”
CHIPUL CUVINTELOR, un nou volum marca Theodor Răpan, prin conținutul său, original, substanțial și divers, o epopee a supremelor destăinuiri ce răscolesc conștiințe și induc cititorului stări sufletești contradictorii, precum și profundă meditație asupra zădărniciei omenești, se înscrie drept o carte în fața căreia critica și comentariul literar depun armele, atât de complexă și elaborată încât orice analiză ar părea săracă și doar prin citirea ei îi pătrundem tainele, astfel întruchipând poezia la altitudini literare superioare. Felicitări!
” Ultimul chip
Un ultim chip și-s gata! Cine oare/Și-ascunde fața-n spatele mirării? /E cruntă viața? Cui să strig: trădare! /Jos masca, dar! Hotarul destrămării/Se mută iar din zare-n altă zare/Și sigur, Tată, voi fi dat uitării! /Daimon al meu, mai vii și mâine seară? /Cormana-i vie, plugul minții ară!”
Eliza Roha