default-logo

EPILOG. Taina minutului

În momentul în care revedeam ideile studiilor și doream să realizez o sinteză concluzivă am aflat, cu emoție, de încetarea din viață a președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan, în acel minut de taină cunoscut numai de dânsul în care s-a hotărât să plece.
Sunt lucruri pe care, după ani de viață, trebuie spuse, chiar să le așterni pe hârtie dar să și continui să le „întâmpini”, până închizi ochii – cu binețe pe cele ce îți par de bun augur și cu reținere pe cele ce crezi că aduc cu ele dezordine și dezechilibru în viața proprie sau a celor cu care colaborezi prin neștiința, superficialitatea, imprudența sau acțiunea intenționat răuvoitoare a cuiva. Aceasta este concluzia la care amândoi am ajuns în urma unor discuții purtate.
Vi se pare că omenirea a mers prin Timp, cum ar fi trebuit? Atunci când am reușit să dăm unii de alții – negri cu ochii mari și buze cărnoase, galbeni cu ochi alungiți și cu cea mai grăbită vorbire de pe Terra, albii cu ochii lor albaștri, verzi, căprui sau negri, vorbind zeci de limbaje diferite și ciudate, deși se află unii lângă alții, ce anume ne-am întrebat? Cumva ne-am pus problema cum de au toate același tipar de construcție – substantive, verbe cu atribuții diferite în plan material sau figurat, adverbe pentru spațiu și timp, adjective.
Am bănuiala că existăm de mai multe mii de ani decât credem. Este posibil să reprezentăm chiar un proiect în cadrul căruia am fost aduși pe Terra, planetă favorabilă vieții, dintr-o galaxie în care planetă sau planetele de origine nu mai reprezentau un mediu favorabil vieții. Acest proiect realizat printr-o interacțiune interstelară, a fost completat și de elementele zodiei fiecăruia dintre noi în așa fel încât ne completăm unul pe celălalt în cadrul societății. Privind astfel lucrurile, unde mai este loc pentru concurența distructivă, de ce să ne înlăturăm unul pe celălalt? Se justifică undeva, în vechile documente religioase, necesitatea unei asemenea atitudini între oameni? Îți cere ție Creatorul tău să ucizi cât mai mulți oameni ca să ajungi cât mai aproape de El? Slavă Domnului că pământenii cu credință au reușit printre multe alte lucruri bune, în cursul secolului XVIII, să pună bazele a ceea ce numim astăzi jurnalism. S-au găsit astfel și suflete curajoase care s-au implicat în a arăta lumii căi prin care vom reuși să ne asigurăm supraviețuirea. Jurnalismul are meritul de a fi „incizat” marile buboaie ale societății umane prin curaj și putere sufletească. Analizele jurnalistice trebuie susținute în continuare pentru a pătrunde cât mai adânc nu numai în mediile sociale, mai ales în cele defavorizate, cât și pe masă mai marilor lumii pentru a le „deschide” ochii cu privire la complexitatea dinamicii societății umane.
În cariera mea de radio și televiziune, începută în anul 1968, mi-am făcut curaj să merg mai departe opunând dictaturii acelor ani dar și nevolniciei unor oameni, propria mea „dictatură” profesională – „Dictatura minutului”. Este vorba despre acel minut câștigat, descoperind un compozitor, interpret, o dată importantă, o idee nouă, o scrisoare de mulțumire din partea unui meloman, din acest amalgam rezultând o cale prin care societatea să lupte și să reziste prin frumos și iubire neajunsurilor perioadei. Astfel am fost cu un pas înaintea unei perioade critice caracterizate de un individualism exacerbat, de prezența epidemică a bolii și de schimbările dramatice ale naturii înconjurătoare, creând posibilitatea ca artiștii să se manifeste aducând acea valoare personală societății. Am reușit să păstrez firul cultural parcurgând diversele momente ideologice prin conservarea valorii intrinseci a demersului sub forma scenariilor, adaptărilor de televiziune, a seriei de articole din săptămânalul Panoramic TV, din revista de cultură și știință Florile Dunării.
Însă a fost dramatic faptul că artiști lirici valoroși, colaboratori ai televiziunii, dorindu-și condiții de viață mai civilizate, au plecat din țară. Fenomenul a avut implicații mai complexe fiind asociat și cu dispariția mentorilor lor care le erau un mediu propice de creativitate. Un număr mare de persoane au plecat la vârste nefirești din această lume, circa cincizeci dintre ele fiindu-mi cunoscute numai mie.
În anul 1976, prin moartea prematură a mamei mele, soprană, conferențiar universitar, Ana Tălmăceanu-Dinescu, lumea muzicală românească pierde o luptătoare. Mulțimea care a umplut curtea cimitirului Reînvierea și slujba la care a participat corul bărbătesc al Operei Române din București, dirijat de maestrul Ion Olaru, au dovedit că lumea nu a uitat respectul și colegialitatea cu care dânsa i-a tratat pe oameni, abnegația prin care a reușit să obțină un grad superior de salarizare pentru artiștii lirici. Ideea unui tratat de canto a fost continuată tenorul Ion Lazăr, student la clasa ei de canto de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, devenit prim solist al Operei Române din Cluj. Bel-canto-ul școlii românești, devenit atemporal și aspațial, se continua astfel de la profesoarele ei Lucia Cosma, Elena Saghin și mentorii pentru opera italiană, Margareta Metaxa și Mihail Vulpescu pentru opera franceză și mișcare scenică, la generații care s-au evidențiat cu nume ca Magdalena Kononovici, Marina Mirea, Veronica Gârbu, Georgeta Pinghireac, Maria Dorobanțu, Elena Gajea, Aida Abagiev, Ion Lazăr, Mihaela Mijea, Daniela Diaconescu, care au evoluat pe scenele lirice din țară și străinătate.
Din păcate, pierderile au continuat – regizorii Dimitrie Tăbăcaru, Viorel Gomboșiu, tenorii Filimon Siminic, Dorin Teodorescu, bașii Ion Ghitan, Ion Soanea, Iulian Jurja, Gheorghe Roșu, Nicolae Urziceanu, compozitorul Sigismund Toduță, fagotistul Octavian Anghel, baritonii Victor Gomoiu, Victor Axinte, dirijorii Liviu Cavassi, Marian Didu. O lacrimă am vărsat pentru ei realizând, cu ocazia colaborărilor noastre, eforturile deosebite și consumul la care este expus artistul ca om. Ca exemplu, avem studiile de specialitate realizate de experți în muncă, care au constatat că un spectacol pentru un rol principal care conține circa 4-5 ore (inclusiv pregătirea lui înainte de intrarea în scenă, fără a lua în considerare și repetițiile îndelungate) echivalează cu același timp repetat trei zile pentru o activitate de spălat rufe cu mâna.
Tristeți mă urmăresc și acum după ani provocate de plecarea în străinătate pentru o viață mai bună a unor alte nume sonore mai tinere cu care am colaborat minunat – bașii Marcel Roșca, Csaba Airizer, tenorii Corneliu Murgu, Toma Popescu, mezzosopranele Ruxandra Donose, Liliana Bizineche, Corina Circa, Viorica Cortez, sopranele Elena Moșuc, EldemiraCalomfirescu, Ligia Grosu și soțul, Ermin, regizor de scenă, violonceliștii Marin Cazacu, Cătălin Ilea, pianistul Alexandru Preda, balerinii Magdalena Popă, Amatto Checiulescu, Simona Noja, baritonul Kovacs Attila. Am avut liniștea sufletească că am colaborat la timp cu ei și că am apucat să le spun că sunt minunați, că îi apreciez, că îi admir.
Iată cum timpurile grele de acum ne împiedică să ne revedem și să depănăm frumoasele povești ale operei și operetei care ar fi mângâiat sufletele noastre zbuciumate.
Dragii mei, faceți ca Timpul să vă devină prieten și ca Minutul să se instaureze la putere în viața voastră!

Santuzza Tălmăceanu-Dinescu
Muzicolog și realizator tv,
Membru UZPR, UCIN

Despre autor

Articole asemănătoare

Posted On 17 mai 2022
, By

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.