În a doua zi de Crăciun a anului 1883, se năştea în cartierul Montmartre din Paris, pe Rue du Poteau, nr. 8, Maurice, fiul Mariei-Clémentine Valadon, care avea să fie cunoscută ca pictoriţă sub numele de Suzanne Valadon. Mama împlinise, în 23 septembrie 1883, 18 ani; tatăl nu era declarat în acte. În actul de naştere, mama se declara ”croitoreasă”, deşi îşi încerca deja talentul la desen, mai mult sau mai puţin în formă organizată. Târziu, avea să fie scoasă la iveală identitatea tatălui, Adolphe Tabarant (1) precizând că era ”un anume Boissy, boem incorigibil, profund marcat de alcoolism, care acoperea cu o detestabilă pictură pânze ce le îngrămădea la el, renunţând să le plimbe pe la negustorii de brocantă montmartrezi.”
Cum a ajuns fiul Suzannei Valadon, model pentru mulţi pictori binecunoscuţi, apoi ea însăşi pictoriţă cu notorietate, să poartă numele Utrillo, ţine într-o măsură de hazard. După ani de viaţă destul de precară, Suzanne se căsători cu un ”om cu desăvârşire distins”. Soţul nu consimţea însă, nici în ruptul capului, să recunoască fiul Suzannei şi recurse la un subterfugiu: găsi un amic dispus să dea numele său lui Maurice, fapt consfinţit printr-un act din 8 aprilie 1891. Tatăl adoptiv era Miguel Utrillo y Molins, pe care de altfel Suzanne îl cunoscuse. Maurice deveni în scripte Utrillo, fiu al ”unui om de litere, ziarist, pictor, arhitect, una dintre cele mai simpatice figuri ale Spaniei contemporane”, după cum menţionează acelaşi Tabarant. Copilul crescuse până atunci în grija bunicii sale Magdeleine Célina Valadon şi această absenţă a mamei avea să-şi spună cuvântul. Suzanne continua să pozeze pentru artişti ca Puvis de Chavannes, Toulouse-Lautrec, Degas, Renoir (figurile din ”Dansul la oraş” şi ”Dansul la ţară”), să ia lecţii de pictură, începu să deseneze şi să picteze, sub îndrumarea lui Degas. În 1894 expunea cinci desene la Salon de la Nationale, din această perioadă datând şi primele sale tablouri. Copilul Maurice traversa lungi perioade de tăcere, părea o fire închisă, necomunicativă, răbufnind din când în când şi lansând vorbe de o teribilă violenţă. 
Fusese chiar suspectat la un moment dat de debilitate mintală, schimbase mai multe şcoli. Trăia fără îndoială un sentiment de frustrare, din cauza abandonării de către mama sa. Nimeni nu bănuia în el pictorul extraordinar de mai târziu. În plus, viciul care îi va marca întreaga viaţă, alcoolul, apăruse încă la de la vârsta adolescenţei. Era văzut hoinărind prin Paris şi frecventând cârciumi. Trimis la colegiul Rollin, ca elev extern liber, scăpase întrucâtva de orice supraveghere. Se spune că economisea din banii de tren (seara era nevoit să se întoarcă acasă, la Montmagny, la 10 km de Paris), pentru a-şi procura o sticlă de vin. Era totuşi capabil să disimuleze destul de bine, cel puţin la şcoală, până la un punct, când trebui retras de la colegiu. Nici nu vroia să audă de pictură, în ciuda insistenţelor Suzannei. Crizele începură însă să se succeadă îngrijorător. La începutul anului 1904 era internat pentru prima oară, cercetat cu atenţie de psihiatri, dus la dezalcoolizare. Începea, pentru el, calvarul unei vieţi frânte între o boemă stranie până la un punct, în atmosfera cartierului Montmartre, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a creaţiei sale, şi desele încercări de reechilibrare prin tratament medical. Desigur, toate acestea nu ar avea relevanţă, dacă nu am observa că pictorul care nu poate fi uşor înscris într-un curent nu poate fi despărţit de omul cuprins adesea de acea febră mistuitoare a boemei, moştenită probabil de la tatăl său, dar şi datorată, în bună măsură, unei copilării pline de incertitudini. Ca o revanşă, poate, refugiul său în peisajul citadin, atât de familiar, pe care îl pictează cu o frenezie aparte, într-un ritm ameţitor, vrând parcă să demonstreze că aparţine în exclusivitate acelui spaţiu, amestec de pitoresc, de sublim şi sordid.
Costin Tuchilă
Continuare pe leviathan.ro