Uite-aşa, din săptămână în săptămână, scriind în chenarul acestei reviste cu totul aparte, în care nişte fii şi-au înrămat amintirea tatălui lor, uriaşul cel bun din Bârca Doljului, din Ţebea lui Iancu, din Moldova lui Ştefan cel Dârz, din Basarabia lui Vieru şi din Muntenia brâncovană şi deschisă către Balcani şi Mare, în această revistă, zic, mi-am aşezat gândurile şi durerile şi, poate, răutăţile mele de scriitor bătrân şi tăvălit de veacul care trecu, dar şi de presimţirea urâtă a celui ce vine.
Am scris rupând în dinţi boabe de piper crud, amare, iuţi, acoperind izul de mlaştină umană al politichiei despre care marele scriitor din Haimanale (of, ăsta şi-a ales şi locul naşterii!) spunea, scurt şi absolut: Curat murdar!
Se termină, deci, anul. Plecăm, ca nişte copii întârziaţi în amintirea noastră, într-un colind de Crăciun, de Anul Nou, într-o speranţă oarbă care nu se va împlini, poate, niciodată. Luăm de acasă o traistă de lână, o colindeaţă, adică un băţ vărgat cu urme de foc, un cântec vechi de urare, nu de cerşit ca al golanilor din tramvaiele capitalei aurolacilor români.
Noi le urăm la fereastră gospodarilor care mai sunt, românilor care mai sunt, bătrânilor care îşi cresc nepoţii dintr-o pensie de mizerie ori din mandatele diasporenilor ce au ales libertatea câmpiilor de căpşuni, intelectualilor ameninţaţi şi impozitaţi de toate guvernele şi chemaţi să voteze ca nişte zombie din patru în patru ani, ori cinci, cifra cincinalelor îndeplinite înainte de termen.
În decembrie care trecu, aflai că slujbaşul de la Palatul banilor naţiunii, unul cu nume de mascul al bibilicii („câţei”, cum se zice în Oltenia) pestriţe la inimă ar fi propus să fie desfiinţată indemnizaţia pe talent, pentru artişti, pentru scriitori, pentru ziarişti, pentru sportivii adevăraţi. Şi că guvernul condus de politicianul ce pare mereu abia trezit din somn şi din aburii iluziei că e cel mai tare din parcare ar fi achiesat (aşa se zice în noua limbă de lemn) la această idee. Şi că vor să dezbată ei, în forul legislativ, această propunere. Măi, băieţaşi, dar nu e mai corect să ne rupeţi pixurile, să ne ardeţi cărţile şi revistele şi ziarele, să strângeţi şi să topiţi toate medaliile campionilor? În istorie s-a mai făcut figura asta, de ce să nu intraţi şi voi de-a buşilea în istorie? Poate Anul Nou v-a vindecat de aceste bube rele. Poate, nu!
Noi ne-am dus să urăm la casele unde e lumina aprinsă afară, unde am simţit că e un suflet de om care are nevoie de colinda noastră, nu un parvenit, un Dinu Păturică nou-nouţ, îmbogăţit de rivuluţie, de fraudă, de politica lui „pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”.
Dacă ni se deschidea uşa, cântam. Ori scriam articole disperate în reviste de suflet, ori trimiteam la tipar cărţi pe care lumea nu are timp să le citească. Deschideam trăistuţa de lână şi aşteptam să ne puneţi în ea doar un covrig şi o gutuie. Poate gutuia din visul lui Păunescu, despre care cânta sfâşietor Tatiana Stepa. Atât.
A venit Anul Nou. Ce mi-a adus cel vechi? Nici măcar nu simt, nici măcar nu ştiu. Doar senzaţia că sunt încă viu.
La mulţi ani, dragii mei, cititorii mei, atâţia câţi mai sunteţi, atâţia câţi mai aveţi curajul să fiţi!
Nicolae Dan Fruntelată