Colind la porțile timpului
de fiecare dată când mai trece un an, se întâmplă ceva ciudat,
parcă pleacă cineva din noi, o iubire tăcută,
despre care nici nu mai știam că există,
iar sufletul ne rămâne ca o mansardă în golul inimii,
în care bat ritmic secundele singurătății
apoi, ne adunăm în camera decorată feeric
(după ce ne-am lăsat disperările și resemnările la ușă
ca pe niște câini credincioși care nu ne părăsesc niciodată)
să celebrăm anul pierdut și pe cel care vine
în culmea fericirii, cu râuri de șampanie, confetti
și jerbe de iluzii care sparg întunericul în țăndări
unde fuge timpul nimeni nu știe, nimeni nu ne spune,
e povestea noastră, Doamne, lerui-ler și florile dalbe,
a vieții noastre, care a început și se va sfârși,
cu toate acestea, noi nu încetăm să-ți colindăm,
rătăcind pe întinsele tărâmuri ale cerului și pământului
Doamne, ține anii în loc, să nu mai fugă departe,
să nu mai vagabondeze pe plajele înghețate ale neantului,
dă odată cu biciul Tău de lumină, șfichiuitor, al iubirii
și mână turmele timpului înapoi către noi!
artificiile gândurilor noastre Ție ți le aprindem,
șampania aceasta dulce-amară pentru Tine o bem,
Ție îți cântăm în cor de colindători azi, la ceasul magic
al timpului care pleacă și ne duce cu el,
Doamne, care ne privești din eternitatea albastră,
ascultă și această colindă a noastră…
Sorin Ivan / UZPR