◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Codul poetic al lui Răzvan Ducan  

Poetul Răzvan Ducan nu se dezminte. Construiește cu ardoare, în continuare, o lume a lui, pe care o populează cu cu oameni drepți, curați, devotați, iubitori de valori înalte, înțelegători cu neputințele, drastici cu fudulia (proștilor!).

E un poet de o sinceritate dezaramantă, neostoit, mereu în prea plin de idei și metafore, surprinzător în arta de a suci gâtul elocinței, îndârjit în a fi mereu el însuși, netrădându-se însă niciodată! Netrădând niciodată.

Un poet adevărat, greu de mituit și de îngenuncheat, mândru de el, cu dreaptă măsură.

Un poet mereu tânăr, întotdeauna în ofensivă, căruia nu-i va rugini sabia în teacă.

Un poet ingenuu, dar și ingenios, care se reinventează mereu, care iscă „frumuseți și prețuri noi”, acolo unde puțini văd poezie, îmblânzește cuvintele, le pune în lesa poeziei sale, prietenos și generos totodată.

Un poet autentic, cu fața mereu întoarsă înspre cei care dau lumină poeziei sale: Eminescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu.

Un poet social, în cel mai pur sens al cuvântului, un liric care reabilitează „sentimentul românesc al ființei”, pentru „devenirea întru ființă”.

La el, „patria de pământ” e coincidentă cu „patria de cuvinte”.

Un poet dezinvolt, încrezător în mântuirea, salvarea noastră prin poezie.

Un poet care contează, un poet care rămâne, care dă strălucire unui loc în care s-au năruit toate, până și visele.

Doar visele poetului continuă să viseze.

NICOLAE BĂCIUȚ

Codul poetic personal!

 

    Am mai spus-o și cu alte prilejuri că poezia nu este altceva decât un vehicul de călătorie în tine însuți, „mult mai înalt și mult mai curând”, cum a spus Nichita Stănescu, iar poetul nu este decât navigatorul căruia i s-a dat harul să decripteze modul de folosire a acestui vehicul inedit, ce nu poluează și este silențios peste poate. Învățarea conducerii lui vine la „pachet” cu harul primit și se derulează în mod continuu, chiar și atunci când se crede că poezia nu mai are secrete.

Cursurile sunt individuale iar cursantul, adică poetul, nu știe niciodată ziua și ora cursului.  Cu voie sau fără voie, el trebuie să fie disponibil, ca receptor, atunci când se transmite. De către cine se transmite? De către divinitate, de către o entitate tutelară, de către extratereștri, posibili strămoși ai noștri, al căror experiment suntem (!?), nu știu exact, dar știu, cel puțin în ceea ce mă privește, că la momentul „conectării” trebuie neapărat să așez „pe hârtie” sau, mai nou, pe „foaia” albă a monitorului calculatorului sau pe telefonul mobil la „Note”, ceea ce primesc, indiferent unde sunt și în ce postură mă aflu.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori atât ziua cât și noaptea, și aceasta de aproape 4 decenii. De multe ori m-am culcat seara, fără niciun gând literar, ca apoi, pe la ora 1 sau 2 noaptea, să fiu trezit de „ceva” ce nu-mi dădea pace să mai dorm și, chiar dacă aveam ochii cârpiți de somn, să „mă oblige” să pun pe hârtie ceea ce trebuia să pun. Și nu puteam să adorm până nu concatenam versurile „primite” în forma convenabilă, ceea ce însemna un nivel corespunzător „propriilor” exigențe, neștiind nici acum dacă aceste „exigențe” erau sau nu cu adevărat ale mele!?! Apoi adormeam „la loc”, fără probleme, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel și peste zi, am scris la „ora”, așa zisă a inspirației: acasă, la serviciu (în diversele locuri unde am fost), pe stradă (scriam în gând), în berării, pe autobuzul de navetă și, mai nou, chiar la ora de clasă, desigur, la aceasta din urmă, cu discreția necesară unui profesor, care se află în fața elevilor, pentru cu totul alt motiv, dar fără să afecteze ora, atenția distributivă permițându-mi acest lucru.

  Harul primit îl consider și acum o dulce corvoadă, subsemnatul nefiind altceva decât alesul. Nu știu rațiunea pentru care am fost ales eu și nu altcineva, deși sunt și alții aleși. Știu doar că este un privilegiu, fiindcă toți acești ani pe care i-am trăit sub spectrul poeziei și ai culturii, în general, au fost și sunt ani plini de consistență și frumusețe. A fost și este o îmbăiere sublimă cu adâncimi de sensuri și cu noi lumi descoperite la ora uimirii. De altfel, poezia a devenit una din rațiunile mele de a fi.

   Dacă la început credeam că este un handicap faptul că nu am urmat o facultate umanistă, cum foarte mulți dintre poeții luați în seamă, înainte de 1989, o aveau, acum nu mai cred acest lucru. „Ruptura” de un stil incipient de a scrie, de factură strict filologică, s-a întâmplat cu mult timp înainte, când am avut revelația necesității unei schimbări radicale de abordare. Și prin asta cu adevărat a regăsirii de sine. De a transforma limbajul meu tehnic, eu fiind inginer, care era considerat nepropice pentru poezie, într-un limbaj poetic, dându-i semnificație și forță, în a spune ceea ce aveam de spus.

Așa am ajuns la acest stil „tehnicist” care, în mare măsură, mă caracterizează. Nu am făcut rabat de la nimic, continuând cu consecvență să scriu în această manieră, chiar și atunci când modul meu de a vedea lumea era pus sub semnul întrebării. Credința că acesta este drumul de urmat și nu altul și un anumit instinct, instinct care nu m-a trădat niciodată, m-au adus aici, în situația de a îndrăzni să cred că mi-am câștigat dreptul de a fi, mai mult sau mai puțin altfel. De fapt, nici nu am vrut neapărat să fiu altfel. Vroiam și vreau să fiu eu însumi, sincer, nefardat, scriindu-mă pe mine, așa cum sunt, cu gradele de bucurie și de tristețe ce mă bântuie, chiar cu revolta, care uneori mă inundă. Văd ca pe un talant de prețiozitate ceea ce mi s-a dat.

   În prezenta carte, am adunat între coperte poezii din ultimii doi ani. Sunt poezii scrise la timpi diferiți și în conjuncturi diferite. Nu am premeditat nimic, scriind cam tot ce mi-a trecut în minte, tot ce am simțit, pentru că trebuie să vă spun că rezonez multiplu, în funcție de stare și situație. Chiar am o predispoziție de a fi „atent la tot și la toate”, cum a spus poetul Marin Sorescu. Când sunt sensibilizat de ceva, scriu neîncorsetat și necomplexat, simțindu-mă un poliedru al regăsirii de sine. Nici nu vreau să par altfel. Îmi asum scrisul și maniera, chiar cu mândră frondă.

   Titlul prezentei cărți nu reprezintă un titlu de capitol sau de poezie, cum se practică curent în lumea titlurilor de cărți de poezie. „Electron cu rochie de dantelă” este titlul care reprezintă generic propriul stil de a scrie poezie și de a mă scrie. Simțeam de mult nevoie unui astfel de titlu-definiție, care să-mi explice codul poetic personal.

                                                                                                 RĂZVAN DUCAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *