Așchii de cer (XXXV)

1.Pe bunicul meu dinspre tată îl chema Nicolae.

–Dar cum îl chema pe bunicul tău?, l-am întrebat odată, pe când eram copil.

–Nicolae.

–Dar pe bunicul lui?

–Nicolae.

–Dar pe bunicul bunicului lui?

–Tot Nicolae.

De la el am aflat că neamul nostru se duce de la un Nicolae la alt Nicolae departe în timp.

–Până unde?, mă interesam.

–Hăt până la vremurile când Sfântul Nicolae umbla pe pământ şi se plimba printre oameni ca noi; când se ducea la târg ca să-i cumpere pe robi de la stăpânii lor şi să-i elibereze sau punea pe pragul oamenilor săraci pungi cu bănuţi ca să aibă de-o pâine, dar cel mai mult milostivul îi iubea pe copiii cuminţi…

–Mai ştiam că, dacă-l rugai ceva pe sfânt, te ajuta numaidecât, pentru că el, aşa ne-a spus bunicul, era prietenul lui Dumnezeu.

Iar bunul… Cum putea acesta să nu ne facă mereu cadouri, odată ce era rudă îndepărtată cu sfântul al cărui nume  îl purta şi căruia acesta îi umplea la toate sărbătorile buzunarele cu bomboane şi nuci…

…Şi pe nepotul meu tot Nicolae îl cheamă.

2.Ce e infernul?

Mi-am răspuns la această întrebare în 2008, când un individ, I.R., pusese tunurile  pe mine cu toată armata lui de mercenari, după ce reuşise să se cocoţeze în fruntea Mişcării de Eliberare Naţională, astăzi el fiind director de departament la Sputnik.md, structură a FSB-ului rusesc.

Atunci, în una dintre nopţi, am visat-o pe bunica Ana Dabija, care mă căina în felul următor:

–Uite cum te lovesc aceştia pentru lucrurile bune pe care le-ai făcut; d-apoi dacă ai fi făcut lucruri rele?…

Şi atunci mi i-am imaginat pe oamenii buni, care greşesc şi ei, nu?, nimeriţi accidental sau ba, în cotloanele iadului, unde aceştia trebuie să plătească în primul rând pentru virtuţile lor şi pentru toate faptele bune pe care le-au făcut pe pământ:

–Ai ajutat vreun necăjit?

–Da.

Şi, drept pedeapsă, urmează imediat o scufundare în cazanul cu smoală fierbinte.

–Ai scăpat de la moarte pe cineva?

–Da.

Altă scufundare în cazan.

–Ai făcut vreun bine, ai apărat oamenii slabi, ai fost de partea celor drepţi, i-ai ajutat pe bolnavi şi neputincioşi, te-ai îngrijit de sufletul tău şi al altora, ţi-ai respectat semenii, ai iubit adevărul şi dreptatea?

– Da.

Aici – fiecare din faptele enumerate mai sus fiind însoţită obligatoriu de câte o scufundare în smoala forfotindă.

Un om pedepsit pentru faptele lui bune – acesta e infernul.

3.Un schit vechi de pe malul Nistrului.

Aşezat sus, între pietre, bisericuţa pare un cuib de rândunici la streaşina cerului.

O admir pe din afară şi pe dinăuntru.

– Biserica e făcută de Ştefan cel Mare, mă anunţă preotul.

–El a pus şi termopanul?, devin eu curios.

–Nu! Doar sistemul de încălzire cu gaze e de atunci!, îmi spune părintele şi mângâie un cazan antic în care duduie flacăra fără ca aceasta să facă măcar un pic mai caldă încăperea.

–Şi cum procedaţi?

–Ne încălzim ca pe timpul lui Ştefan cel Mare, precizează preacucernicul. Cântând psalmi şi îngenunchind mai des.

 

4.Arunci cu o piatră şi, fără să vrei, nimereşti în Dumnezeu, pentru că El e pretutindeni.

5.Românii numesc plictiseala „urât”. El zice când se plictiseşte: „Mi-e urât”. Starea de lehamite, de blazare, de lâncezeală, de a nu face nimic e identificată cu cea de „urât”.

În acest context, activitatea, preocuparea, munca, divertismentul (meditaţia, lectura, rugăciunea, prieteniile, comunicarea) etc., care ar fi chemate să alunge „urâtul”, devin, indirect, sinonime ale frumosului.

6.Trebuie să crezi în vise, dacă le vrei împlinite.

Nu vei vedea niciodată îngeri dacă nu vei fi pregătit să-i vezi.

7.Despre secretele tale: cât le ştii doar tu, ele-ţi sunt prizoniere; când le spui şi altora – devii tu prizonierul lor.

8.În 1802 Beethoven descoperă că e surd şi – ce fel de compozitor care nu aude? – atunci intenţionase să se sinucidă. El scrie în epistola cunoscută de urmaşi sub numele de „Testamentul din Heiligenstadt” (localitatea unde se trata): „…Cineva care stătea alături de mine auzea un fluier în depărtare, dar eu nu auzeam nimic. Lucrul acesta mă aducea la disperare! Puţin a lipsit să nu-mi iau viaţa”.

Dar genialul compozitor dă dovadă de voinţă şi-şi învinge deznădejdea. A scris, surd fiind, lucrări pe care nu le-a auzit niciodată: „Sonata lunii” (un mesaj pentru femeia pe care o iubise, Giulietta Guicciardi), „Eroica”, „Marşul triumfal”, Simfonia a IX-a ş.a., care vor constitui ulterior pagini nemuritoare din patrimoniul universal al muzicii.

După 22 de ani de la epistola menţionată, în care a compus mereu muzică, la încheierea concertului de la Teatrul de Operă din Viena din 1824, stătea cu spatele la sală plângând. Un violonist din orchestră s-a apropiat de el şi l-a întors cu faţa spre sala ridicată în picioare, dar el nu i-a auzit ovaţiile. Publicul extaziat îi aplauda creaţia atinsă de geniu, voinţa de a-şi fi învins destinul, dar – îi aplauda şi lacrimile.

În anii pe care i-a dăruit omenirii, el s-a consacrat artei, despre care credea că „suflarea ei ne înalţă până la zei, ea este norocul unei clipe”.

Din asemenea Clipe norocoase este alcătuită Veşnicia.

 

9.În Academia lui Platon, lecţiile predate discipolilor erau diferite. Ei trebuiau să înveţe filosofie, oratorie, comportament, cu alte cuvinte – cum trebuie să fie un ucenic.

Câteodată, era îmbătat special un bărbat al cetăţii, care era introdus în Academie spre a-l fi arătat studenţilor, ca aceştia să vadă cum nu ar trebui să fie.

10.La bătrâneţe, când i se tocise vederea, de Socrate s-a apropiat un tânăr care i se dorea discipol. Filosoful i-a spus:

–Vorbeşte-mi, ca să te văd.

Vorbele devin palpabile, ele se văd pentru cine ştie să le rostească, şi văd – pentru cine ştie să le asculte, sugera gânditorul grec.

11.Pretorului roman Pisa îi aparţine fraza „Fiat justitia, pereat mundus!” („Să se facă dreptate, chiar de-ar pieri lumea!”), folosită şi azi de către oamenii legii.

Ea a fost rostită în următorul context: în Roma antică dispăruse un cetăţean, iar un altul, considerat a fi duşmanul acestuia şi care-l ameninţase nu o dată cu moartea de faţă cu martori, bănuit că anume el l-ar fi asasinat, a fost condamnat la moarte de către o instanţă judecătorească.

Dar în ziua când condamnatul a fost urcat pe eşafod pentru a fi decapitat în piaţă şi-a făcut apariţia bărbatul dispărut. Centurionul, responsabil cu executarea sentinţei, s-a dus imediat la pretorul Pisa ca să-l anunţe.

Acesta însă ia următoarea decizie: toţi trei să fie condamnaţi la moarte. Osânditul – pentru că deja exista o decizie judecătorească, ce trebuia aplicată; centurionul – pentru că n-a executat condamnarea şi nu şi-a îndeplinit astfel obligaţia; iar cel suspectat de crimă – pentru că din cauza lui au murit doi oameni nevinovaţi.

12.Adevărul este subiectiv: de cele mai multe ori acesta depinde de cine îl spune şi de cine îl aude.

13.Ion Ungureanu, pe când era ministru al Culturii, îi spune unui regizor de teatru din Cecenia:

–Sunteţi un popor de n-am cuvinte.  Păcat doar că Cecenia e atât de mică.

–Mică?! i-a reproşat acela. Dacă luaţi un fier de călcat şi neteziţi munţii noştri, Cecenia are o suprafaţă egală cu cea a Franţei.

Dacă ar fi netezite dealurile basarabene, cred că ţara noastră ar fi şi mai întinsă.

Am prefera însă s-o ştim şi-n continuare cu dealurile ei milenare înghesuite între cele două râuri, şi mai puţin aşa cum a devenit Cecenia, după cele câteva războaie „fraterne”, prin care Moscova a tot încercat să-i niveleze munţii sărăcăcioşi, cu intenţia nobilă de a-i transforma într-o stepă roditoare.

14.Pentru o pasăre îndrăgostită atunci când zboară fiecare pană e o aripă.

15.Tinereţea e un defect de care timpul îl lecuieşte repede pe orice om.

–Lasă-l, că-i prea tânăr, se afirmă despre câte cineva care se află la o anumită vârstă.

Adică: ce încredere poţi avea în el?!

Dar, asta e credinţa mea, pentru a face lucruri importante, experienţa încă nu este totul.

Câteodată, pentru a fi realizate, celora care se apucă de ele, indiferent de vârstă, le lipseşte un pic de tinereţe.

16.George Enescu a concertat de mai multe ori în Rusia.

La 27 februarie 1917 se afla la Sankt Petersburg, când în sala în care cânta la vioară. acompaniat de orchestra simfonică a celebrului dirijor rus Rojdestvenski, au dat buzna nişte  soldaţi care au anunţat:

–Revoluţia a învins, ţarul a fost doborât!

Am putea spune că Revoluţia din Februarie 1917 (adevărata Revoluţie din Rusia, realizată de eseri; cea din noiembrie 1917 fiind o lovitură de stat), unul din momentele-cheie ale istoriei universale, s-a desfăşurat pe fundalul muzicii lui George Enescu.

În anul următor, la 27 martie 1918, ziua Unirii Basarabiei cu România, marele dirijor, compozitor şi violonist a concertat la Chişinău, ca să-i creeze şi acestui eveniment istoric excepţional un fundal muzical.

17.Dumnezeu, conform vechilor scripturi, e o fiinţă supărăcioasă: atunci când cineva îi spune că El nu există, în replică Tatăl le dă de înţeles că ei nu există.

Astfel, Cel de Sus există fără să se ştie, şi alţii – muritorii – trăiesc fără să se fi aflat că au murit de mult.

18.Unii semeni vin cu propunerea că Biblia ar trebui rescrisă. Că aceasta s-ar cere a fi adaptată la sensibilitatea şi mentalitatea omului contemporan, urmând a fi ajustată, omiţându-se părţile depăşite.

Fără internet şi televizor, pentru mulţi dintre ei raiul devine plicticos. 

19.Un preot îi dă sfat fiului său:

–Te faci preot. Fiecare-ţi dă câţi bani vrea. Şi nu-i numeri. „Câţi bani să vă dau, părinte?”. „Câţi vrei.” Eu n-am numărat nicicând banii. Şi-mi pare rău. Pentru că unii mi-au dat mai mulţi decât trebuia.

 

Nicolae DABIJA

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.