default-logo

In memoriam GEORGE MIHALCEA

Scrisesem, înfiorat de fiorul poeziei sale, în 14 februarie 2019:

În dialog

Zisesem să mă las de scris și de postat pe Facebook, de fapt mi-am zis mie însumi, altcuiva nimănui, dar fără folos. Uite că nu se poate să rămân deoparte, indiferent la ceea ce vine peste mine, scoțându-mă cumva din ale mele.
Am plecat la Chișinău, pentru o lansare de carte, dar până să ajung, plecând pentru siguranță mai devreme, m-am gândit că o să mă plictisesc și, ca să nu se întâmple ce spusei, mi-am luat vreo trei volume necercetate cu sufletul, încă, pentru orice eventualitate, să am la mine o mică rezervă, cum îi șade bine oricărui om precaut. Ce credeți că face ,,rezerva” din omul bine intenționat, care sunt?! Ei bine, mult a durat până m-am luat de prima dintre ele, că pe urmă tot am întors-o și am întors-o, i-am răsucit tristihurile în posibile și imposibile combinații, i-am deschis ferestre acolo unde mi se părea că sunt ziduri strașnic ferecate, i-am tot căutat nod în papură, cum se zice când vrei să fii chițibușar, dar degeaba. O vânzoleală de metafore m-a învins, se înșiruiseră din capul locului în coloane de câte trei, și așa, una după alta, au trecut la o veritabilă ofensivă asupra mea!
Fiți atenți! Dacă veți da de această carte, ceea ce nu cred că va fi ușor, fiindcă autorul nu prea umblă peste tot ca să v-o dăruiască, cum s-a întâmplat în cazul meu, o să trăiți surpriza uitării de sine, căderii pe neobservate în inefabilul visării. Versurile acestea au ceva din rigoarea militară, o paradoxală forță ce vine din diafana organizare interioară, care le sporește unicitatea. Există ceva în miezul lor ce mă determină să spun că ele ies din pagini și înaintează cadențat către sufletele noastre, spre a ne lua cu asalt nu doar rezerva de timp, ci și fondul principal de sentimente.
În LITURGHII ORANJ, volum subintitulat tristihuri rebele mai mult pentru avertizarea cititorilor decât pentru a se explica pe sine, poetul își urcă dezinvolt metaforele la înălțimi uluitoare precum ,,păsările-n cer albe gânduri de ducă spre verile vechi” (p.13!).
Poezia lui George Mihalcea, cel puțin aceea din această carte, se pierde aparent în mrejele haiku-ului, dar este o aparență atât de înșelătoare, fiindcă de fapt se ascunde pentru a se regăsi, mereu și mereu, mai puternică. Ea se îndreaptă țipând, aș putea spune fără să doresc a forța lucrurile, spre tăcerea dintâi a lumii, obligându-te s-o asculți și să intri în dialog cu ea.

Firiță Carp

ODIHNĂ, ÎN LUMINA VEȘNICIEI SEMĂNATĂ DE CĂRȚILE TALE, PRIETEN NEASEMUIT!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.