„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/Şi niciodată n-or să vie iară?…”(Mihai Eminescu). Această stare de meditaţie, de contemplare, ne încearcă pe fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, la sfârşitul şi începutul unui an. La întâlnirile cu prietenii, în vacanţele sau în zilele libere premergătoare sărbătorilor de iarnă, împărtăşim fiecare dintre noi câte ceva din realizările din vechiul an şi proiectele noastre pe care le întrevedem pentru anul nou. Uneori ne trec prin minte cu rapiditate: insuccesele, supărările şi bucuriile din vechiul an, iar în faţa conştiinţei noastre analizăm şi ne reinventăm strategiile pentru noul an 2020. În urma unor procese de conştiinţă, luminate de adevăr, încercăm să spunem cu emoţie în glas un sincer: „Te rog să mă ierţi!” sau „Iartă-mă!” , unor persoane pe care le-am supărat în clipele noastre de rătăcire pline de: invidie, orgoliu, răutate, infatuare sau egoism. „Cine ştie?”, poate şi din alte pricini nefundamentate, iscate în anumite situaţii de conjunctură din viaţa noastră.
Se spune că în zilele noastre pământene, timpul trece mult mai repede decât în vremea copilăriei. Avem senzaţia că timpul s-a comprimat foarte mult, dar uităm de multitudinea problemelor pe care noi trebuie să le rezolvăm în timp util. Suntem captivaţi de munca noastră intensă, iar noi nu mai controlăm trecerea timpului. Dacă mergem la bunica sau la mama în satul sau orașul copilăriei, timpul se scurge „în ritm de melc”. Acolo, totul se petrece cu încetinitorul. Dacă suntem în concediu, pe deplin deconectaţi de la problemele de serviciu, avem senzaţia că suntem „inutili”. Timpul de relaxare şi odihnă parcă se dilată, iar poveştile bunicii şi ale mamei ne creează impresia că totul se petrece cu încetinitorul.
Diversitatea preocupărilor noastre moderne, inclusiv folosirea calculatorului şi a telefonului mobil, ne creează iluzia că timpul trece foarte repede. „A mai trecut un an s-a dus/şi-nveci no să mai vie iară…”, dar cred că importantă este menirea noastră în această lume. Nu timpul în sine este responsabil de realizările noastre. Noi nu trebuie să stăm la picioarele Timpului, să ne lamentăm şi să spunem că: „Nu am avut suficient timp pentru a definitiva un proiect sau pentru a lua o decizie definitivă!”. Noi trebuie să fim mai puternici decât Timpul. Dacă ştim să ne dozăm proiectele şi acţiunile noastre datorită inteligenţei noastre şi a vitezei de reacţie în situaţii de criză, atunci timpul ni se va părea suficient şi chiar vom avea şi rezerve pentru a soluţiona şi alte probleme vitale pentru existenţa noastră. Pragmatismul, cumpătarea şi evaluările eficiente domesticesc Timpul nărăvaş.
La început de an 2020, cred că pe fiecare dintre noi ne caracterizează entuziasmul şi mai cu seamă trăim acele sentimente alimentate de o forţă interioară, care ne crează credinţa că proiectele noastre vor fi definitivate în timpul calculat de noi. Cu mare bucurie îi spunem: soţiei, iubitei, părinţilor, prietenilor, rudeniilor… despre viitoarele noastre proiecte, care ne-au „încolţit” în minte la început de an 2020. Avem nevoie de distracţii, de şampanie, de petreceri periodice de neuitat, dar nevoia noastră de relaxare ne tihneşte dacă se bazează, se sprijină pe realizările şi împlinirile din vechiul an, dar şi pe ideile noi, de care suntem mândri şi încrezători că ele vor deveni realitate în noul an. La toate acestea se adaugă menirea noastră în această lume, pe care trebuie să o împlinim până la sfârşitul vieţii. „Talantul” nostru dăruit de bunul Dumnezeu trebuie să fie cultivat, înmulţit, iar apoi dăruit semenilor noştri, ca un dar nepreţuit. Bucuria celor care primesc din pâinea inteligenţei şi înţelepciunii darurilor noastre ziaristice va fi şi bucuria noastră ca o apă vie nepieritoare. Stimați colegi, ziariști profesioniști de pretutindeni: „La mulţi ani cu sănătate/ Domnul să vă dea de toate: Poate un strop de fericire /Poate unul de iubire/ Poate unul de noroc/ Poate toate la un loc!”.
Dumitru Țimerman / UZPR