Interviu cu jurnalistul hunedorean ADRIAN SĂLĂGEAN

ADRIAN  SĂLĂGEAN: ” Sunt câteva nume de tineri jurnaliști care încep să facă deja istorie în catastiful presei hunedorene ”

REPORTER:  – Ai ajuns jurnalist întâmplător sau ți-ai dorit această profesie încă de când erai tânăr ?

ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Tot timpul, de-a lungul anilor de școală, am arat conștiincios câmpul științelor exacte. Pentru un băiat ”apolitic” ca mine, matematica și fizica erau în acele vremuri fundamentul cel mai potrivit pentru a construi o carieră. Așa că după ani de zile de scărpinări în cap ca să le dau de capăt graficelor, derivatelor și integralelor, bașca transformărilor energiei potențiale în energie cinetică și toate alea, am fost admis și am absolvit  ceea ce s-a numit atunci Institutul Politehnic ”Traian Vuia” din Timișoara. Așa se face că în 1992 eram un proaspăt inginer mecanic gata să prestez dacă mi s-ar oferi ocazia. Din păcate, în acea perioadă în România chiar și inginerii experimentați începeau să fie dați afară din serviciu odată cu picajul economic în care intrase industria. Așa că am lucrat o vreme pe diverse alte posturi în mediul privat unde în acea vreme SRL-urile pocneau în piață ca boabele de porumb gâdilate de foc. Deși am fost întotdeauna bun la limba română,  o reconversie profesională atât de radicală ca trecerea de la inginerie la jurnalism nu mi-a fost niciun moment în plan. Deși ar fi trebuit. Pentru că, nu știu de ce, m-a măgulit cumva și   mi-a rămas în minte o secvență de prin clasa V-a primară, când ”tovarășa dirigintă”, căutând un elev care să spună două vorbe la serbarea de final de an, a spus: ”Sălăgean, tu spui, că ești bun de gură!”. Deci, dacă așa a fost, trebuia să mă gândesc măcar o dată în viață că aș fi bun de jurnalist, dacă de gură s-a constatat oficial că sunt bun.   Dar viața e imprevizibilă.  O întâmplare  a făcut ca la un moment dat, la recomandarea unui apropiat, să primesc o ofertă de nerefuzat din partea cotidianului ”Mesagerul transilvănean” din Cluj, care avea nevoie de un corespondent în județul Hunedoara. Exista însă un clenci: înainte de angajare trebuia să dovedesc, printr-un articol, că pot să scot din condei ceva mai mult, ca stil și antren, decât rigoarea seacă a unui proces-verbal. Nu îți spun prin ce cazne trece un inginer pus pentru prima dată ”să proiecteze” un articol de presă. ”Ce să scriu?” e prima întrebare la care a trebuit să găsesc răspuns, ceea ce a fost cu mult mai dificil decât să dau replica la clasicele întrebări ”cine?, ce?, când?, unde?, cum? și de ce?” la care, știi tu,  trebuie să răspundă articolul de presă după teorie. Și pentru că numele meu nu însemna nimic în peisajul jurnalistic, mi-am construit strategia astfel încât măcar numele interlocutorului să fie arhicunoscut. Așa s-a făcut că primul meu intervievat în calitate de jurnalist a fost Octavian Bellu, antrenorul lotului național de gimnastică, care în acel moment era campat la Deva. Și da, prima mea realizare jurnalistică  a fost un interviu!  Se pare că munca mea de atunci nu a fost rea, dacă în urma ei am fost primit și am rămas peste 25 de ani în presă.

 

    REPORTER: –  Când și unde ai debutat,ca jurnalist, sau altfel spus când și unde ți-a apărut numele, pentru prima dată, într-o publicație ?

    ADRIAN  SĂLĂGEAN: – În aprilie 1993, a fost publicat sub semnătura mea un interviu cu antrenorul lotului național de gimnastică a României, Octavian Bellu, în cotidianul de Cluj  ”Mesagerul transilvan”.

     REPORTER: –  Alături de care importanți jurnaliști hunedoreni ai lucrat în decursul anilor ?

    ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Sunt foarte puțini jurnaliști hunedoreni cu care NU am fost coleg. După perioada ”Mesagerul hunedorean”, în martie 1995, m-am tras către casă cu serviciul și am fost angajat redactor la cotidianul hunedorean ”Cuvântul liber”. Spre deosebire de cum arată acum redacțiile,  pe vremea aceea o redacție de ziar arăta ca birourile unei mici uzine unde duduie producția. Forfotă, organizare, departamente, mulți jurnaliști, alaiuri de personalități în vizită, corectori, mașini de serviciu cu șofer, capete limpezi și bani. În 1995, Casa de Presă și Editură  ”Cuvântul liber”, trăgea zilnic circa 17.000 de exemplare, pe care le vindea aproape în totalitate. În 1995, am fost printre primii jurnaliști  ”din afară” care a pătruns în ”clubul închis” care fusese până atunci  redacția fostului oficios  al partidului unic, ”Drumul socialismului”.  Am fost primit într-un colectiv de jurnaliști care aveau în spate experiența a zeci de ani de presă făcută în dictatură.Am lucrat, și folosesc ordinea alfabetică pentru enumerare, cu Traian Bondor, Sabin Cerbu, Ion Cioclei,  Dumitru Gheonea, Tiberiu Istrate, Valentin Neagu, Gheorghe Negrea, Gheorghe Pavel, Cornel Poenar, Viorica Roman, Estera Sâna, Nicolae Târcob. Toți salariații erau în același timp acționari cu părți egale la afacere. Datorită acestui lucru, am apreciat în mod deosebit în anii în care am lucrat la ”Cuvântul liber” modul democratic în care se luau toate deciziile. Orice abuz și liber arbitru erau din start anihilate. Și a mai fost ceva de remarcat, interesant de urmărit poate ca cercetare psihologică. Jurnaliștii aceștia care cunoscuseră forma cea mai dură de cenzură ani de zile, dobândiseră aproape inconștient o alergie la tot ce însemna ”scris la comandă”. Așa se face că nimeni din redacția ”Cuvântul liber”, niciodată, nu mi-a cerut, nu mi-a impus, nu mi-a sugerat măcar să dau vreo tentă dedicată unui text, alta decât îmi dicta conștiința.

De-a lungul timpului mă pot mândri că am fost coleg și cu mulți jurnaliști hunedoreni din leatul de după 1990. Am fost coleg de redacție, și rog iertare dacă uit pe cineva, cu Sorin Blada, Georgeta Bârla, Sanda Bocăniciu, Marcel Bot, Cristina Cânda, Ștefan Ciocan, Maximilian Gânju, Luana Giuhat, Daniel Guță, Monalise Hihn, Ciprian Iancu, Daniel Iancu, Ada Ionescu, Volodea Macovei, Ciprian Marinuț, Andreea Morogan, Andrei Nistor, Laura Oană, Clara Pâs, Hannelore și Ovidiu Petrovai, Carmen Cosman-Preda, Sorina Popa, Tiberiu Stroia, Amarildo Szekely, Sami Tamaș, , Mihaela și Petronela Tămaș, Iulia Tudor, Monna Voinescu. Fotoreporterii Traian Manu și Cristi Vătavu nu pot nici ei lipsi din enumerare.

 Tu mă întrebi de jurnaliștii  ”importanți” cu care am colaborat. E adevărat că unii dintre cei enumerați au plecat din presă, alții au avut mai mult condei și importanță, alții, din păcate, au murit, dar din ce am trăit eu alături de ei pot depune mărturie că atâta timp cât au fost ”la scris” fiecare dintre ei a iubit meseria de gazetar. Cu toții au meritul deosebit că au contribuit, cu efort, cu stres, cu program 24 din 24, fără duminici,  la învârtirea zi după zi a infernalului carusel care a fost dintotdeauna cotidianul. Și asta îi face importanți. Cine a făcut vreodată munca asta știe ce spun.

    REPORTER: –  Dintre tinerii jurnaliști hunedoreni, pe care-i apreciezi în mod deosebit ?

    ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Tânăr ar trebui să însemne ceva sub 40 de ani, cred. Sau pe acolo!  Din fericire, sunt câteva nume de tineri jurnaliști care încep să facă deja istorie în catastiful presei hunedorene. Nu pot să nu amintesc aici de furia creatoare a lui Daniel Guță, la care jurnalismul de bună credință a fost întotdeauna un stil de viață. Sau de forța cu care Ciprian Iancu își apără principiile (sănătoase!) atunci când scrie. Îmi place și curajul din abordările Liviei Botici. 

  REPORTER: –  Ce părere ai văzând cum presa tipărită pierde tot mai mult ”teren”, în timp ce presa online se dezvoltă într-un ritm uimitor ?

  ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Fac și eu parte din generația care apreciază foșnetul ziarului proaspăt la cafeaua de dimineață. Dar e o senzație pe cale de dispariție. Fiecare upgrade de gadget cu acces la Internet e o lovitură dată jurnalismului pe suport de hârtie. Pentru marele public asta e bine. Pentru că, după părerea mea, prin online gazetăria cunoaște acum un salt revoluționar ca impact și grad de pătrundere la cititor. Greu este însă pentru cei care fac acest tip de presă. Pe online, munca jurnalistului devine infinit mai solicitantă. Pentru că online-ul este mult mai ”flămând” de conținut decât ziarul cotidian. În online nu ai relache! Scrii și postezi într-una dacă vrei trafic ca să încasezi venituri. În plus, trebuie să fii bun, să te remarci, pentru că, în imensitatea spațiului online, ai milioane de concurenți care pot să-ți ia ”click”-ul, chiar dacă habar nu au ce spune teoria despre editarea știrilor în ”piramidă inversată”. Succesul în mediul online, duce munca jurnalistului la ritmul infernal al unei munci la bandă. Este foarte posibil ca la un moment dat munca ”la ziar” să treacă obligatoriu pe două sau chiar trei schimburi, așa cum fac deja marile agenții de presă din lume. Există un singur motiv pentru care încă mai avem ziare locale pe hârtie; online-ul nu aduce suficiente venituri pentru funcționarea unei redacții. Există încă un oarecare crez al clienților care plătesc publicitate; anume că dacă poți ține în mână anunțul plătit ești mai câștigat. Asta face ca advertising-ul de pe online să fie mult mai prost plătit decât cel de pe print. Suportul de hârtie va dispărea în momentul în care clienții vor accepta ideea că publicitatea pe online merită plătită la fel de bine ca pe print, dacă nu mai bine. E adevărat că pentru asta ar trebui să vorbim despre portaluri de știri locale cu trafic mai mare de 10.000 de vizitatori unici locali pe zi. Pe de altă parte, nu cred că toată presa scrisă va dispărea, dar senzația lecturării ”de pe foaie” va fi exotică, cam cum te plimbi astăzi cu caleașca, de plăcere,  prin traficul auto din marile capitale europene.

    REPORTER: –  Cum ți se pare ”drumul” parcurs, în ultimii 30 de ani, de presa din țara noastră ?

   ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Ca notă dominantă, consemnez  un drum descendent parcurs de la organizare la improvizație, de la putere financiară la pauperizare, de la prestigiu la discreditare. Totul a dus la o degradare a statutului  jurnalistului  din România. Sunt de părere că generația actuală de gazetari români a prins un moment istoric nefavorabil. O primă problemă este că după 1990 breasla  nu a avut timpul necesar să consolideze  niște  instituții de media independente, suficient de solide financiar. A venit repede peste ea revoluția tehnologică, online-ul, care a început să taie din tirajele ziarelor tipărite. A urmat etapa ciudată, în care suntem și astăzi,  în care ziarele au început să se citească tot mai mult pe Internet, dar publicitatea se plătește pe print, print care pierde zilnic din tiraj și venituri. Două tendințe de sens contrar care au dus la strangularea veniturilor în presă. În momentul în care publicațiile nu s-au mai putut susține financiar prin ele însele, au devenit disponibile la achiziție, fiind acaparate de exponenții unor terțe interese. În prea multe cazuri, noii proprietari nu au avut niciun interes să suporte costurile pe care le presupune funcționarea optimă a unei redacții. Așa au dispărut treptat din presă corectorii, capul limpede, fotoreporterii, specializarea redactorilor pe domenii, contractele individuale de muncă și salariile decente. În noua lume a presei, de multe ori, rolul de ”măciucă mediatică” putea fi asigurat ieftin de o redacție cu 2 salariați, un smartphone cu cameră decentă și o decontare lunară la bonul de combustibil.

    REPORTER: –  Dacă nu ai fi fost jurnalist, ce altă profesie ți-ai fi dorit ?

   ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Cred că aș fi fost un bun psiholog. Am senzația că posed doze relevante de empatie care m-ar fi ghidat foarte bine spre o carieră de sfătuitor profesionist pentru oameni aflați în dificultate. Dar chestiunea e doar un puseu vag de gând. La vârsta mea nu îmi mai doresc nici o meserie nouă.

   REPORTER: –  Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în stat ? 

   ADRIAN  SĂLĂGEAN: – Mi-a plăcut întotdeauna sintagma care circula pe vremea când am intrat eu în presă. Anume că ”presa este câinele de pază al democrației”. Suna frumos, mobilizator. Între timp însă s-au produs mutații. Cușca unde își primește osul ”câinele de pază al democrației” a fost mutată prin curți de moguli. Jurnaliștii români au fost primii salariați care au fost nevoiți să înțeleagă că libertatea cuvântului este un lux pe care trebuie să ți-l permiți. Nu există jurnalist plătit în România care poate publica absolut orice îi trece lui prin cap, dacă poziția lui contravine interesului finanțatorului. Și asta chiar dacă jurnalistul are dreptate.  Iar aspectul ăsta delicat e lege oriunde în lume.  Virajul spre moguli de presă, după părerea mea, a creat în 30 de ani două specii jurnalistice în România. Amândouă sunt puteri în stat, dar una apără democrația, iar cealaltă o îngroapă. După chipul și asemănarea celor care le finanțează. Dar îți mai spun ceva. Să presupunem prin absurd că reușești să finanțezi o publicație sută la sută echidistantă, ”fără mamă, fără tată”, fără urmă de ”fake news” și croiești numai pe adevăr și obiectivitate. Dacă vrei putem face un pariu că nu ai avea nici atunci public plătitor suficient pentru a te menține. Am avut de multe ori impresia că pe consumatorul de presă de la noi știrea rece și adevărată de tip anglo-saxon  îl plictisește, dacă nu îl irită de-a dreptul. Consumatorul român de media e mai ”sanguin” așa, îi plac și frământă înainte de orice ariile conflictuale și temele conspirative de orice fel. Dovadă cred, sunt ratingurile extraordinare pe care ”fake news”-urile, dacă nu chiar minciunile ordinare,  le fac la noi. E o seducție periculoasă pe care deocamdată nu o poți trata eficient cu serul adevărului. Dar asta nu înseamnă că presa de bună credință nu trebuie să găsească soluții pentru a promova informația adevărată. E nevoie doar de rezistență pe partea bunei-credințe și puțin ”noroc organizat”.

 

                      Interviu realizat de Ioan Vasiu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.