Nae Ionescu – Pana şi spada publicisticii româneşti

„Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi preocupările filosofice, ca şi ancorarea în idealul creştin şi românesc de la Nae Ionescu” (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Viitorul mare filosof creştin al lumii ortodoxe Nicolae Constantin Ionescu s-a născut în Brăila-Cetatea Filosofiei, în 6 Iunie 1890, înrudit cu familia boierilor Băleni. După absolvirea şcolii generale, a încheiat cu brio colegiul naţional „Nicolae Bălcescu”-Brăila, ca și Perpessicius, Carandino, Polihroniade. În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti i-a audiat pe iluştri dascăli, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu, Nicolae Iorga, P. P. Negulescu. A colaborat cu succes la revista lui C. Rădulescu-Motru, Noua Revistă Română. A susţinut cu excelenţă Licenţa în Filosofie, apoi prin bursa Fundaţiei Universitare Carol I, pleacă alături de soţia sa Elena-Margareta Fotino, la studii postuniversitare în Germania între 1913-1919, perioadă în care i s-au născut cei doi băieţi, Radu, care va deveni erou-martir pe frontul din octombrie 1941, şi Răzvan. După intrarea României în război contra Puterilor Centrale, Nae Ionescu este internat în lagărul de la Rogling, ocupat de prizonierii de război intelectuali, alături de Monsenirul Vladimir Ghica şi profesori de la Universitatea Catolică Louvain, între care Jacques Riviere. Doctorandul Nae Ionescu participă activ la controversele religioase, despre care prinţul Ghica reliefa strălucirea argumentativă a tânărului. Copiii şi soţia filosofului sunt ajutaţi de un evreu neamţ care se va stabili ulterior în România sub numele de Vişan, ajutat apoi la rândul său de profesorul Nae Ionescu. Raul Vişan, fiul binefăcătorului va deveni unul dintre studenţii ilustrului filosof.

În 3 Aprilie 1919, în cadrul Universităţii din Munchen, Nae Ionescu şi-a susţinut doctoratul cu magna cum laudae, sub îndrumarea profesorului Clemens Baumker, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuer Begrundung der Mathematik.

Se povesteşte că la petrecerea organizată de conducerea Universităţii germane în cinstea proaspătului Doctor în Filosofie, amfitrioana, soţia rectorului l-a întrebat pe Nae Ionescu:

– Spuneţi-mi dle doctor, prin ce se deosebeşte ţara dumneavoatră de Germania sau de alte ţări. Nae Ionescu care era un Don Juan al vremii respective, ca frumuseţe şi cuceriri galante, plin de erudiţie şi un spirit aprins i-a răspuns înflăcărat:
– Prea distinsă doamnă şi onorabilă gazdă, în fiecare ţară există prin tradiţie, câte un înţelept al satului, al cetăţii, al localităţii respective. La noi în România este invers. În fiecare sat, cetate, localitate există doar câte un prost. De aici, expresia: Prostul satului ! Asistenţa l-a felicitat cu urale şi cu un ropot fierbinte de aplauze prelungi. Ce departe suntem de acele vremuri minunate…

În acelaşi an s-a întors în ţară, unde va preda la început germana, filosofia şi matematica în Liceul Militar – Mănăstirea Dealu, apoi va urma ca asistent al catedrei lui Constantin Rădulescu-Motru, între 1920-1923, debutând în premieră cu lecţia, „Funcţia epistemologică a iubirii”. Va ţine cursurile de Logică, Filosofia religiei şi Problema filosofică a Dumnezeirii având drept axă epistemologică-Dragostea divină. Savantul Constantin Rădulescu-Motru va înfiinţa noile reviste „Ideea Europeană” şi „Revista de filosofie”, unde profesorul Nae Ionescu va fi printre preferaţii fondatorului.

În 1928, ajunge proprietarul cotidianului „Cuvântul”, care va deveni celebru şi va înfiinţa revista „Logos. Revue internationale de synthese chretienne orthodoxe”. Între 1929-1930 susţine o furibundă campanie de întoarcere a fugarului prinţ Carol. După ce Carol a devenit rege, profesorul ajunge „consilier politic” al monarhului, refuzând postul de şef al Siguranţei. Prin „Cuvântul”, filosoful „lămurea” opinia publică despre „ce va face” regele, neştiind că suveranul doar va desface…

Din anul 1933, Nae Ionescu şi „Cuvântul”, se despart de rege şi sprijină mişcarea naţionalistă ortodoxă creştină. În afara catedrei, pentru a se menţine permanent în luptă cu convingerile, cu îndatoririle civice, cu luminarea maselor, cu raţiunea intelectualilor, cu societatea în general, profesorul a avut o efervescentă activitate publicistică, făcând din „Cuvântul”, cea mai teribilă tribună de luptă în slujba ideilor, principiilor, onoarei, demnităţii, mândriei profesiei, chiar a intereselor proprii.

În arborele genealogic al Jurnalisticii de elită românească, profesorul ocupă un loc de frunte după Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Ceea ce este dramatic la români, dramă care se extinde apoi ca o filoxeră a raţiunii peste societate, mult timp, dacă nu permanent este că în jurnalism mai ales, nu se păstrează o limită a demnităţii peste care să nu se poată trece şi la fel de important este verticalitatea de a nu-ţi călca în picioare flamura de luptă ridicată întru slujirea adevărului, dreptăţii, unităţii, religiozităţii naţiunii din care te-ai născut şi pentru care ai o datorie nobilă de a o purta în suflet, de a o lumina, de a te jertfi pentru ea.

Duelul politic exprimat prin publicistică nu trebuie să se răsfrângă negativ niciodată asupra culturii şi spiritualităţii naţiunii. El trebuie doar să aţâţe minţile, să înfierbinte inimile, să ardă în suflet cultura, să înfrunte, să confrunte ideile, lipsurile, cerinţele, îndreptările, să corecteze permanent  politicul, educându-l, îndrumându-l, călăuzindu-l, pentru ca naţiunea să-şi păstreze nobleţea spirituală şi monarhică. Culoarea politică în publicistică trebuie să arate doar rangul sabiei spiritului, dar mânuirea ei cu măiestrie cavalerească trebuie pusă numai în slujirea cuvântului, pentru a deveni stâlp şi temelie la înfăptuirea demnă a Naţiunii, a Bisericii.

Nae Ionescu a fost discipolul marelui istoric-savant Nicolae Iorga, căruia îi purta un respect deosebit, dar nu-l ierta când se abătea de la crezul în care şi el a fost format. „Neculai Iorga ne-a definit generaţia, ne-a precizat drumurile. De aceea, ori pe unde ne-am afla, alături de el sau…împotriva lui, noi, generaţia războiului, căreia îi cade în sarcină crearea noului stat românesc, suntem promoţia istorică Neculai Iorga. Ce reprezintăm? Primatul spiritului. Mai exact: depăşirea « economicului » prin «spiritual»”. (Nae Ionescu, 13 August-1930, în Roza vînturilor, Bucureşti, Ed. Roza vînturilor, 1990, p. 193).

Mare blestem s-a abătut atunci asupra naţiunii noastre când cei doi titani ai culturii, unul în Istorie, celălalt în Filosofie s-au luptat prea mult timp, aprig, unul pentru mândria exacerbată, celălalt pentru dreptatea socială, dar şi pentru orgoliul personal. Nae Ionescu a fost girantul aducerii prinţului aventurier, fugar pe tronul ţării. L-a auxiliat în problemele legate de Coroană, l-a sprijinit în presă. „Nae Ionescu – teoreticianul fanatic al restaurării, carlistul de zile rele, apologistul de vremi trandafirii”. (Stelian Neagoe, Însemnări politice (1929-1939), Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 320). Când a văzut că nădejdea poporului şi a sa au fost spulberate, filosoful l-a părăsit pe monarh şi a luptat împotriva lui pe faţă până la moartea sa provocată de suveran. Dimpotrivă, Nicolae Iorga la început s-a opus, apoi a cedat cu uşurinţă, l-a slujit pe rege, l-a slugărit, a închis ochii şi gura la afacerile veroase, necinstite, revoltătoare şi i-a girat crimele împotriva celor mai buni fii ortodocşi ai Naţiunii creştine.

Filosoful Nae Ionescu şi-a folosit „Cuvântul” împotriva falangei „Neamului Românesc” a istoricului Iorga, când acesta a dezertat de la principiile pe care le-a semănat, le-a udat, le-a răsărit, le-a crescut, dar le-a secerat înainte de rodire, înainte de coacere. „Noi, generaţia lui 1906, am înţeles că naţiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural. Generaţia lui 1906 este generaţia crescută prin fermentarea ideilor, dar mai ales prin temperatura dlui Iorga. Aşadar, anul celei mai perfecte osmoze între generaţia tînără şi învăţătorul ei, profesorul Nicolae Iorga. Anul cînd elementele vii, conştiente şi creatoare au dinamizat o ţară întreagă – nu în jurul unui crez politic, ci pentru o luptă spirituală: autonomia culturii româneşti. Privit de departe, anul 1906 are o mai mare valoare decît oricare altă răscruce sau victorie realizată de generaţia care ne precede. Pentru că s-a dat atunci lupta în chiar lăuntrul culturii româneşti, între elementele sale creatoare şi cele sterpe. Şi de această luptă depindea însăşi fiinţa românească” (Mircea Eliade, Vremea, an. VIII, nr. 377, 21 februarie 1935).

Filosoful l-a acuzat mai întâi de pregătirea Răscoalei din 1907, (ajutat călduros şi de Oculta binevoitoare), care prin cuvântul său greu a răscolit, a răzvrătit masele, a aprins ţăranii, apoi i-a abandonat, fiind primul care a aprins fitilul tunurilor să tragă în ei, dar lăsând să-i cadă o palidă lacrimă rece, „Dumnezeu să-i ierte!”

Istoricul s-a jucat cu focul. Îi plăcea să-l aprindă. Îl aţâţa. Îl întreţinea până se înălţa ameninţător, apoi, ca să nu se ardă, turna apă peste el. „În 1907 articolul apărut în « Neamul Românesc » şi intitulat « Dumnezeu să-i ierte! » – magnifică pagină de literatură revoluţionară, căreia revoluţia franceză abia dacă i-ar putea oferi un analog – îl ridicase în fruntea turburătorilor. A, desigur, istoria nu a înregistrat un nou Danton, şi nici măcar un nou Doja”. (Nae Ionescu, Cuvântul, an. IV, nr. 1231, marţi 25 septembrie 1928).

Teoretic, istoricul Nicolae Iorga care venea din Mişcarea „Sămănătorul”, sânul cald al tradiţiei, al satului, alături de Vlahuţă, Coşbuc, Aurel C. Popovici, apărea ca un susţinător, chiar ca un Părinte al maselor, al ţăranilor, susţinând în articolul-interviu al gazetei Giornale d’Italia, că „sîntem un stat de ţărani, că nu avem burghezie românească”. Uitase repede teza lui A. C. Cuza, pe care o anticipase, o valorificase şi o trăise, precum că: „Naţiunea este realitatea creatoare a culturii umane, iar statul, instrument tehnic, adaptat cu totul altor scopuri, trebuie să ţină el însuşi samă de imperativele culturii” (Nae Ionescu, Cuvântul, duminică 19 august, 1928).

Nicolae Iorga iniţiase de la început în Mişcarea de la Sămănătorul, procesul de transformare spirituală a ţării. „Mişcarea aceasta însemnează o nouă formulă: şi anume formula generaţiei noastre. Nu am inventat-o noi. Ea se ridică în chip necesar din structura noastră şi îşi cere, împotriva tuturor întîrziaţilor, realizarea”. (Nae Ionescu, Cuvântul, 13 august 1930). Dar, cel care a intuit-o, a formulat-o, a şi sfărâmat-o. Când Iuliu Maniu şi ţărăniştii săi (sprijiniţi de publicistul Nae Ionescu în 1928), militau pentru înregimentarea ţăranilor în viaţa politică, savantul a sărit ca ars. […] „Naţional-ţărăniştii aruncă astăzi în viaţa publică masele. […] Această concepţie are pentru noi două defecte. Întîi că e antinaţională. Naţia e un suflet, o conştiinţă, o acţiune. Masele sînt oamenii cîţi s-au întîmplat a fi aduşi să locuiască pămîntul unei ţeri. Oricari ar fi şi oricum să fie. Merită această adunătură să se impună naţiunii selecţionate în curs de secole? Al doilea, masele n-au voinţa care li se atribuie. Ele nu pot avea decât instincte şi pasiuni. Instinctele duc însă la sălbăticia primitivă, pasiunile trag spre îndeplinirea poftelor şi satisfacerea intereselor”. (Nicolae Iorga, Politica de mase în Neamul Românescan. XXIII, 2 august 1928).

În anul 1931 a avut loc o inversare de atitudini. Atunci Nae Ionescu l-a susţinut călduros pe istoricul Nicolae Iorga să ajungă în posesia puterii, punându-şi toată nădejdea în vizionarismul mentorului său, dar l-a mustrat aprig pentru catastrofala sa savantă guvernare, în care cel mai mult au avut de suferit profesorii şi învăţătorii „sfertodocţii”, cum îi răsfăţa istoricul, care în şase luni de guvernare n-au primit o leţcaie. Savantul le-a precizat de sus, prin răsfirarea bărbii, programul de guvernare:

„Eu nu sunt eu!  Sfertodocţilor, cântaţi la nunţi, luaţi-vă o bucată de pământ, cultivaţi-o, puneţi răsaduri”. „…O singură iluzie – şi aceea foarte puţin consistentă – am avut… Am susţinut guvernul Iorga care a fost o necesitate logică şi, am zice, socială. Dar guvernul Iorga a fost o « formulă », nu o « combinaţie ». O formulă care suplinea un sistem prăbuşit”. (Nae Ionescu, Cuvântul, sâmbătă 4 iunie, 1932).

Tot în această „strălucită guvernere”, pe lângă învăţători şi profesori, pe lângă toată ţara, au fost umiliţi cel mai abitir studenţii, căruia Ion Plăeşu îi reproşează de la înălţimea articolului său, „Unde eşti, domnule Iorga?”: „Cum te-ai purtat d-ta cu tinerimea care te-a adus pe braţe? « Secături entuziaste », aşa le spuneai. Nu te-ai apropiat niciodată de sufletul lor, de greşelile tinereţii lor. I-ai ironizat, i-ai dispreţuit… Cu nimeni nu te-ai purtat mai neomeneşte decît cu studenţii. Când ai fost prim-ministru, în nimeni n-ai lovit mai adânc decât în intelectuali. Şi n-ai spus, atunci, o vorbă despre halul în care se făcea politică românească. Te-ai scuzat pe urmă în trei sau patru cărţi de memorii” (Ion Plăeşu, Credinţa, an.I, nr. 19, 23 decembrie 1933).

Nicolae Iorga excela aproape în toate domeniile, dar mai presus de toate în colosala sa mândrie. „Eu nu mă umilesc nici în faţa lui Dumnezeu şi nu cer nimic nimănui” (N. Iorga, Memorii, vol. VI, p. 17). Fiica istoricului Grigore Tocilescu, Maria Gr. Tocilescu era însă de altă părere. „Îmi amintesc şi acum cu mâhnire de articolul intitulat « Trajanus Ulpius Cotigă », în care acest mare suflet era terfelit de slugoiul cu barbă al tuturor guvernelor care-l plăteau”. (Porunca Vremii, an.IX, nr.1751, miercuri 18 septembrie 1940, p. 6).

În anul 1933, liberalii şi-au început guvernarea sub zodia imprevizibilului, aplicând măsura brutală, complet nejustificată, dar cerută de Oculta omniprezentă, de dizolvare a formaţiunii naţionalist creştine, a cărei ripostă sub bagheta monarhului Carol al II-lea, a condus la asasinarea premierului I. G. Duca, pe peronul gării Sinaia. Anul 1934 a început din prima zi cu prigoana carlisto-liberală.

1 ianuarie 1934: „Represiunea începe cu furie. Este suspendat mai întâi « Calendarul » lui Nichifor Crainic. Se arestează generalul Cantacuzino – care este lovit de prefectul poliţiei – Nichifor Crainic, Dragoş Protopopescu, Nae Ionescu. Ziarul Cuvîntul este suspendat”. (Armand Călinescu, Însemnări politiceBucureşti, Ed. Humanitas, 1990). Grigore Gafencu a fost consternat de faptele liberalilor şi ale monarhului. „Arestarea lui Nae provoacă stupoare şi indignare. Dacă e unul pe care regele era dator să-l acopere e Nae. Totuşi, la prima cerere, la prima telegramă se zice a lui Titulescu, Nae e sacrificat”. (Stelian Neagoe, Însemnări politice…, p. 320)

Contrar tuturor aşteptărilor profesorul Nicolae Iorga a reacţionat destul de demn şi de repede în apărarea lui Nae Ionescu prin telegrama trimisă monarhului în 4 Ianuarie 1934. „Rog pe M.V. să intervie pentru profesorul Nae Ionescu, pentru tot ce a făcut pentru ea. Într-o ţară în care Tătărescu are preşedenţia, profesorul Nae Ionescu poate să aibă, cel puţin, libertatea”. (N. Iorga, Memorii, vol. VII, p. 129). Soţia filosofului Elena-Margareta Fotino-Ionescu, mărturiseşte că profesorul a fost arestat între 2 ianuarie – 15 martie 1934. „…Am alergat de la Iorga la Vaida, de la Pascu la Zeciu, eu am făcut legătura cu regele şi eu ţi-am făcut atmosfera binevoitoare de la Malmaison”. (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, Bucureşti, Ed. Vremea, 2015, p. 88).

După telegramă, istoricul îşi continuă apărarea în celebra sa gazetă universitară. „Nae Ionescu mi-a fost elev, şi coleg, şi prieten. Nae Ionescu al meu e un brăilean focos, plin de talent la vorbă şi unul din marii maeştrii ai scrisului gazetăresc. El e şi un cugetător original, de concepţii largi şi de o logică prin care mulţi au fost strânşi în chingi. E un profesor pe care elevii săi îl iubeau pentru puterea convingerilor sale… Mai ales însă am admirat la dânsul fanatismul cu care, zi de zi, confiscat, ameninţat, gata să intre la închisoare, cerea restituirea în drepturile sale a unui prinţ căruia, să fi căutat cu lumânarea, nu-i găseai atunci zece prieteni”. (N. Iorga, Neamul românescmarţi 9 ianuar 1934).

Publicistica unuia dintre cei mai mari filosofi metafizici şi gânditori creştini români, Nae Ionescu a fost selectată de discipolul său, cel care se va ridica la înălţimea magistrului, Mircea Eliade în anul 1935, care va întregi volumul „Roza vânturilor”Dacă în Patria sa dragă, personalitatea marelui om era încremenită, fiindcă, „În cercul de fier al celor patruzeci şi cinci de ani de comunizare impusă de totalitarismul comunist, despre Nae Ionescu, spirit strălucit care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei de la 1930, nu s-au putut publica în ţară decât texte « critice », în schimb, afară l-au onorat mari personalităţi de talia lui Claude-Henri Rocquet, „Prodomos”, nr. 10, 1970 şi Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945, SUA, 1988. (Nae Ionescu în Conştiinţa Contemporanilor săi. Memorii. Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondenţă. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Bucureşti, Criterion Publishing Co, Inc. 1998, p. 9-10).

Cuvântul de excepţie al profesorului Nae Ionescu, întrupat din Logosul divin, a ars ca un Rug aprins  în „Cuvântul”, de pe Muntele jurnalisticii româneşti interbelice. „Cuvântul” – sublinia unul dintre discipolii săi, mozaistul Mihail Sebastian – a fost mereu, din primul său ceas de viaţă, antiliberal. Era în antiliberalismul său mai mult decât o poziţie politică; era o necesitate organică. Prin tot ce a gândit « Cuvântul » în viaţa românească, prin tot ce a înţeles şi explicat în istoria ţării, el se opunea liberalilor, partid de bancă, partid de oligarhie, partid de poliţie”. (Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990).

Să fie oare vorba, în fapt, despre repetabila povară a vieții politice românești în care trecutul devine permanent prezent ?!

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti
† Botezul Domnului, 6 Ianuarie 2020
 
Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.