Gara noastră era mică, încât trenurile nu opreau niciodată. Totuşi, prin 1944 sau 1945 a oprit un tren. Şi din el au coborât doi militari: unul în haine de ostaş al armatei române şi un altul – în uniformă de soldat al armatei sovietice.
Cei doi se numeau Gheorghe şi Vasile Cotu, erau fraţi între ei şi verişori cu tata.
În copilăria mea veneau câteodată, pe cărări diferite, în ospeţie la noi, dar nu i-am auzit niciodată vorbind unul cu celălalt.
De ce?
Cei doi fraţi luptaseră în ultimul război în două armate inamice.
Se ştie că în 1941 în Basarabia noastră au avut loc nişte mobilizări generale.
Iar în 1944 – altele.
Şi cei doi fraţi s-au pomenit în tranşee diferite, săpate de unul în faţa celei adâncite de celălalt şi puşi să împuşte în soldaţii armatei duşmane.
„…Iar acolo era fratele meu, îmi spunea badea Gheorghe. Şi eu împuşcam numai în sus. Ca nu cumva glontele meu să-mi omoare fratele”.
Bădiţa Vasile (aşa-i spuneam că era mai tânăr decât Gheorghe cu un an) avea şi el povestea lui:
– Auzisem de la nişte consăteni că Gheorghe fusese mobilizat de sovietici.
– Şi ce-aţi făcut?
– De cum am aflat n-am mai tras în duşman. Că ce duşman îmi putea fi mie fratele? Am tot împuşcat tot războiul numai în sus… Ca nu cumva glontele să-mi ucidă sau rănească fratele…
Când rămâneam în doi cu badea Gheorghe îl întrebam:
– Da mata, bade Gheorghe, ai tras?
– Doamne fereşte! Ştiam că atunci când voi începe să împuşc din mitralieră, glonţii ei vor trece mai întâi prin fratele meu apoi – prin ceilalţi… De ce să fac păcate în faţa lui Dumnezeu?! Credeam că era de ajuns să trag un singur foc în direcţia lui şi aş fi rămas fără frate. Iar dacă făceam greşeala aceasta, glontele următor ar fi fost pentru mine. M-ar fi găsit numaidecât. Dar aşa ne-am întors teferi amândoi acasă. Chiar dacă după aceea n-am mai vorbit unul cu altul toată viaţa.
Un frate învinsese în acel război, iar celălalt pierduse războiul.
Cel cu victoria s-a înscris în colhoz. Celălalt, ca să scape de deportări, umblase fugar prin păduri.
Apoi peste sat a trecut ca un tăvălug foametea.
Badea Gheorghe, chiar dacă nu vorbea cu Vasile, îi trimitea câte un pumn de mălai, ca acela să nu moară de foame.
Ştia tot satul că ei nu comunicau unul cu altul.
Unii ziceau că e „făţărie”.
Pentru că atunci când s-a însurat cel mai mic, Vasile -, cel mai mare, Gheorghe, l-a cununat.
Au stat amândoi în capul mesei şi au tăcut ca muţii toată nunta.
Şi când şi-au făcut casele au fost la clacă unul la celălalt fără să schimbe o vorbă.
Îşi ridicaseră construcţiile în aceeaşi ogradă, pe care o împărţiseră în două, copiii lor se jucau împreună, ba de-o parte a gardului, ba de cealaltă. Cei doi îşi făcuseră câte o fântână, una lângă alta, în aceeaşi curte, din care să-şi potolească fiecare setea lui și cărările lor – separate prin grădină către centrul localităţii, iar când ieşeau în sat, unul mergea pe o parte a străzii, iar altul – pe cealaltă.
Se ajutau unul pe altul şi la încărcat carul cu snopi, şi la cosit în pădure, şi la arat câmpul, şi la boronit, dar nu i-a auzit satul să-şi fi vorbit.
După război cel mai mare s-a făcut tractorist şi mezinul – ajutor de tractorist. Pe acelaşi tractor. Dar ei tot nu-şi vorbeau.
Nu i-a împăcat nici moartea părinţilor, jelea unul de o parte a sicriului şi altul – de cealaltă parte, cu cuvinte diferite, ca să nu li se întâlnească bocetele.
Împăcarea dureroasă, pe care o aştepta satul nu mai venea.
Toată viaţa, badea Gheorghe şi bădiţa Vasile umblau supăraţi unul pe celălalt.
– De ce nu vă împăcaţi? îi întrebam.
– Stalin şi cu Antonescu ne-au certat, ei să ne împace.
Acesta era răspunsul lor.
Apoi, în glumă, mai adăugau:
„Din cauza lui Gheorghe n-am devenit cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”.
„Din cauza lui Vasile nu-s azi Erou al Uniunii Sovietice”.
Pentru că ei, şi Gheorghe şi Vasile, n-au tras unul în direcţia celuilalt, ci doar în sus, acolo unde se afla Dumnezeu.
„Şi rănile lui Dumnezeu încă nu s-au cicatrizat, ca să ne împăcăm şi noi”, credeau ei.
Rivalii de odinioară nu-şi putuseră ierta unul altuia faptul că au fost mobilizaţi cu de-a sila, cu pistolul la tâmplă, să lupte frate contra fratelui.
Supărarea lor a ţinut până aproape de moarte.
Unul, învingătorul, era târât dintr-un prezidiu în altul, celălalt, în ziua de 9 mai nu ieşea din ogradă, ştiind că va fi înjurat şi făcut „ocupant” şi „criminal de război” în toate cuvântările din acea zi.
În 1990, Gheorghe Ghimpu i-a dus costumul de veteran al Armatei Române lui Vasile Cotu şi i-a întors câteva medalii înnoite, pe care acesta le pierduse când umblase fugar prin pădurea din jurul satului.
Atunci pentru prima dată, la un 9 mai, badea Vasile a ieşit din ogradă.
În centrul satului el, cu unica lui medalie prinsă în piept, l-a întâlnit pe fratele său Gheorghe care-şi avea haina căptușită cu zeci de medalii.
Când s-au văzut, ca şi cum nu se mai întâlniseră de 45 de ani – atâţia trecuseră din 1945! – Gheorghe, cu pieptul lui zornăind de decorații sovietice, s-a apropiat de Vasile, l-a îmbrăţişat şi a strigat să audă tot satul:
– Să trăiască regele Mihai şi mareşalul Antonescu!
Vasile, cu lacrimi în ochi, a zis şi el o frază pe care o ura cel mai mult:
– Za Rodinu! Za Stalina!
Cei doi fraţi s-au îmbrăţişat şi şi-au spus tot ce aveau să-şi spună vreme de peste patru decenii.
Timpul îi împăcase.
Cum Basarabia e o ţară de la răscruce, exemple de acestea ar avea destule. În fiecare localitate. De multe ori – în aceeaşi casă. Când fraţi, verişori, părinţi şi copii au fost aşezaţi cu armele îndreptate unul contra altuia şi îndemnaţi să se ucidă unul pe celălalt, pentru „idealuri” care nu le aparţineau. Asta e drama acestei așchii de țară.
În Baimaclia, sat de lângă Căinari, i-am cunoscut pe alţi doi fraţi, Vasile şi Dumitru Vrabie, care fuseseră mobilizaţi în Cel de-al Doilea Război Mondial. Vasile – în armata română, iar Dumitru – în armata sovietică.
„Dă-mi, măi Dumitru, medaliile tâle, îi tot zicea Vasile, să le port şi eu o vreme, poate mi-or da şi mie o pensie, cât de mică!”
Şi academicianul Valeriu Pasat mi-a vorbit de doi fraţi Garciu din Tomai, rude de-ale soţiei Domniei Sale, care au luptat în cele două armate ce s-au confruntat pe câmpul de bătaie în Cel de-al Doilea Război Mondial.
Academicianul Mihai Cimpoi îmi povestise ceva mai demult de doi fraţi din Larga, care luptaseră unul în cadrul Armatei Române şi un altul – în cel al Armatei Sovietice – în tranşeele de la Stalingrad.
Din păcate, la mai bine de şapte decenii de la încheierea acelei conflagraţii, unul dintre acei fraţi mai e considerat „erou” şi „eliberator”, iar altul – „criminal” şi „ocupant”, chiar dacă ambii au fost mobilizaţi cu forţa pe prima linie a frontului, unul – ca să apere o redută (un teritoriu), iar altul – ca să o (îl) cucerească.
Care e vina lor?
Nu ştie nimeni.
Ei s-au supus ordinelor şi disciplinei militare.
Deşi verişorii tatei, badea Gheorghe şi bădiţa Vasile, au plecat demult la cei drepţi, îi întreb pe copiii şi nepoţii lor (care au impresia, şi unii şi alţii, că părintele lor a luptat de partea „armatei drepte”, iar moşul lor – de partea „greşită” a frontului), oare n-a venit încă timpul să-i împăcăm? Ca măcar dincolo de mormânt să-şi găsească pacea pentru care luptaseră, cât au fost vii, cu arma în mână în armate diferite?
E datoria cea mai responsabilă a actualei generații: să pună capăt unui război nedrept, care mai continuă de 75 de an de la încheierea lui.
Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău