Tutela bisericească sârbă, care sub stăpânirea habsburgică a durat un timp destul de îndelungat în Banat – cu dureroase ecouri în domeniul social-politic românesc – nu purcedea nici dintr-o superioritate numerică sârbă, nici din vreo cucerire miliară sârbească.
O singură dată au încercat în Banat, sârbii, o aventură ostăşească, prin Radojko, omul mitropolitului Stratimirovici din Karlowicz. Documentele vremii grăiesc însă că la apariţia vârfurilor de avangardă ale regimentelor românești din Banat, sârbii, la viteza vijelioasei lor retrageri, au păstrat o distanţă atât de respectabilă încât gloanţele bănăţeneşti s’au dovedit incapabile de a ajunge din urmă războinicele ariergărzi sârbe ale aşa de paşnicei mitropolii karlowitzene…
Ce era, în ultimă analiză, această ierarhie sârbă, căreia numai lupta victorios încheiată a lui N. Tincu – Velea, îi va pune capăt? Nimic altceva decât o creațiune artificială a Austriei, cu scopul de a se şti Viena la adăpost dinspre partea românească majoritară, punându-i acesteia o suliţă în coaste.
Era o tactică identică celei folosită de către aceiaşi austrieci, în cealaltă provincie românească din Vestul Carpaților, în Ardeal unde răscoalele lui lui Horia şi Iancu sunt – în oarecare măsură – şi o canalizare austriacă de forțe româneşti, menite a intimida îndrăzneala ungurească, ce viza o emancipare de sub stăpânirea austriacă. E clar că atitudinea n-are la origină vreo insomnie a împăratului Austriei din cauza sorții amarnice a românilor, ci se întemeiază exclusiv pe împrejurarea că parjolul pentru care erau hotărâți frații ardeleni față de unguri – ardelenii urmărindu-și asemeni propriile lor interese, iar nu pe cele austriece – coincidea de minune cu dezideratele guvernului de la Viena.
Austria urmărea însă cel mai mult o deznaționalizare a românilor bănățeni în favoarea Vienei, iar nu prin sârbizare. Fidelă străvechiului ,,divide et impera” îi va lăsa deci pe sârbi doar să exaspereze pe românii bănățeni prin introducerea limbii sârbe în biserică și școală, măsură prin care sârbii se străduiau ca, deznaționalizându-i pe români să se știe ocrotiți de primejdia de a-și crea românii bănățeni o elită conducătoare, de limbă și năzuință românească. Aceasta pentru că românii bănățeni odată provocați și dornici de reacțiune, să considere drept binefacere oferta cu care îi va îmbia Austria – a cărei diplomație, precum vedem, nu dormea – de a-și căuta posibilitățile de afirmare în cariera armelor, înființând regimente românești devotate Austriei și temute de sârbi și unguri.