default-logo

Un caricaturist fără egal

Costel Pătrășcan este un observator atent și inteligent a ceea ce se întâmplă în România. Și are o remarcabilă viteză de reacție, comentând aproape instantaneu, prin intermediul unui desen, căruia îi asociază de obicei și câteva cuvinte, fiecare  nouă situație din viața noastră. Desenul este neglijent-generos, plin de farmec, iar cuvintele ‒ folosite cu precizie, de un bun cunoscător al limbii (și al literaturii) române. Dar luate împreună, și desen și cuvinte, își măresc spectaculos expresivitatea, se transformă într-un cocteil-Molotov în lupta cu prostia și imoralitatea.

Nimic nu pierde din vedere Costel Pătrășcan. Nu m-aș mira ca acolo, la Brăila, unde locuiește acest fără egal caricaturist român, să aibă un turn de observație înalt, de pe care își plimbă privirea asupra întregii țări. Când mănânc pe ascuns prăjituri, pe care mi le interzic medicii, sau când stau de o vorbă cu o tânără autoare de versuri, deghizat în critic literar, simt o mare încordare, știind că există riscul să fiu văzut, de la distanță, de Costel Pătrășcan. Am și apărut în câteva caricaturi ale lui, dar până în prezent, din fericire, numai ca personaj pozitiv. Poate că ațipise tocmai în momentele în care ar fi putut să mă prindă în flagrant delict. Sau poate că închisese ochii din prietenie.

De fapt, miza lui Costel Pătrășcan este mult mai mare. El privește cu toleranță și cu o secretă simpatie obișnuitele păcate omenești. Pe el îl preocupă cu adevărat problemele mari ale societății românești, acelea din cauza cărora România are ‒ ca destin istoric ‒ mai puțin decât merită. Antologia alcătuită acum poate fi considerată o sărbătoare a umorului de bună calitate, dar și o cronică gravă a istoriei noastre recente.

Caricaturile lui Costel Pătrășcan le privim, dar le și citim. Iată cîteva exemple:

 O ceremonie de inaugurare a unei clădiri cu zăbrele la ferestre. În fața ei, un reprezentant al autorităților le spune celor adunați să-l asculte: „Azi inaugurăm un nou penitenciar. Asta înseamnă să investești în viitor.”;

Doi bărbați mai în vârstă ‒ un fel de Muppets ‒, așezați pe o bancă în aer liber, discută despre cum s-ar putea dezvolta România: „În România ar merge turismul religios. Te închini ce șosele sunt!…”;

Un bărbat cu un topor tăind ultimul copac dintr-o pădure din care nu au mai rămas decât sute de cioturi: „Să nu mai spună Occidentul că nu suntem în stare să ducem treaba la bun sfârșit!”

Apoi izbucnim în râs. Râdem noi râdem, dar ne vine și să plângem, recunoscând situația deplorabilă în care ne aflăm cu toții.

Sunt și numeroase momente de umor negru:

Într-un magazin de pompe funebre, un client cu un sicriu ținut în ambele mâini întreabă: „Cabină de probă aveți?”

Sunt și ingenioase interpretări grafice ale unor versuri celebre, formulă inventată de Costel Pătrășcan (cu care va intra, fără îndoială și în istoria caricaturii, și în istoria literaturii):

Un polițist îi spune unui hoț, preluând un binecunoscut vers al lui Nichita Stănescu: „Ce bine că ești, ce mirare că sunt!…”

Există și umor absurd:

Un spânzurat atârnă, fără ștreang, de o spânzurătoare, iar doi curioși comentează: „‒ Incredibil! Fără… ‒ N-ai auzit de wireless?”

Dar n-o să mă apuc, acum,  să… povestesc toate caricaturile lui Costel Pătrășcan, deși mi-ar plăcea. (O fac uneori, la câte un banchet, ca să amuz asistența…) Umorul lui este inepuizabil.

Costel Pătrășcan a adus un suflu nou în caricatura românească. I-aș spune la rândul meu, modificând puțin versul lui Nichita Stănescu: „Ce bine că ești! Ce mirare că ești!”

Alex. Ștefănescu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.