Revista „Familia” și Mihai Eminescu

„Familia”, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu! Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă. Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”[15]. Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan, în timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, „Familia” avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista „Familia” exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. După o schiță biografică sumară a vieții lui Eminescu, Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”[16]. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talent, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. „[…]  Vis de răzbunare, negru ca mormântul/ Spada ta de sânge dușman fumegând/ Și deasupra idrei fluture cu vântul/ Visul tău de glorii falnic triumfând;/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună-i cei poporul mare, românesc,/ Când s-aprinde sacru candida-i velvoare,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.

În loc de concluzie, cu o privire atentă asupra poeziilor de început ale poetului nepereche, Iosif Vulcan afirmă cu tărie că Eminescu cu fiecare poezie a înaintat câte un pas, ezitând în cele dintâi pe ce cărare să apuce, luptând chiar cu limba, în final ne apare cu un caracter bine definit, maestru al artei, stăpân pe limbă și versificație. Impozant preludiu „al curentului electric, picurară sânge în vine junilor corupți, iar mai târziu a coborât din lumea norilor neguroși ai poetului, prin „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa…., încheind zorile soarelui strălucit: Ex ungve leonem! ”

În același număr 15, din 12/24 aprilie 1892, al Familiei, în care s-a făcut vorbire despre intervenția lui Vlahuță față de fenomenul Eminescian, care cuprinsese tinerimea română, la rubrica permanentă Salon, apărea și conferința ținută, sub cupola Ateneului Român, de Iosif Vulcan, la invitația conducerii acestuia, cu prilejul jubileului de 25 de ani a Societății filarmonice române, din duminica Floriilor, 29 martie/10 aprilie 1892. În introducere, vicepreședinte V. A. Urechia, l-a prezentat publicului pe Iosif Vulcan, ca pe un făurar al unui altfel de jubileu, literar, de la care: „au trecut 25 de ani de când Iosif Vulcan a întemeiat revista Familia și a ridicat astfel un nou drapel al culturii noastre. De un pătrar de veac, și mai bine dl. Vulcan răspândește lumina prin „Familia”, astăzi cea mai veche revistă literară în limba română. Multe talente s-au ivit d’aici, „Familia” a dat literaturii pe Eminescu. Acum părintele „Familiei” a venit la noi și-n astă seară vom avea plăcerea să-l auzim vorbindu-ne din timpul renașterii noastre literare!”[17].

Rostind cuvintele de frățească mulțumire și de dragostea reciprocă pentru promovarea culturii române, Iosif Vulcan devoala abundența iubirii manifestate față de el prin următorul pasaj, reprodus în facsimil din gazeta proprietarului.

Înduioșat de conferința anterioară a lui Vlahuță, și deși flatat de aplauzele meritate că l-a publicat pe Eminescu cu „De-aș avea…”, Iosif Vulcan nu considera ca pe un merit faptul că a promovat un tânăr talentat, ci cu meritul pentru că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)”[18]. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al „Familiei” și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Dintre primele poezii publicate de Eminescu în „Familia” de la Pesta (Oradea) menționăm următoarele: De-aș avea… (nr. 6, 25 februarie/9 martie 1866), O călărire de zori (nr. 14, 1866), Din străinătate (nr. 21, 1866), La Bucovina (nr. 25, 1866), Speranța (nr. 29, 1866), Misterele nopții (nr. 34, 1866), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (nr. 14, 1867), La Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă (nr. 29, 1868), Amorul unei marmure (nr. 33, 1868), Junii corupți (nr. 4, 1869), Amicul F. J. (nr. 13, 1869). Din epilogul la primele poezii ale lui Eminescu, reținem că acestea reprezintă temelia portretului literar. Până la moartea sa nici o lucrare de critică nu-i luase opera la studiu serios, aprofundat, după cum și Maiorescu, care semnase prefața la primul său volum de poezii, s-a mărginit a caracteriza pe autor: „înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”[19].

În numărul 26, din 27 iunie/9 iulie 1899, la zece ani de la moartea genialului poet Mihail Eminescu, revista orădeană „Familia” publica o scrisoare inedită a poetului, expediată de acesta în vara anului 1883, pe adresa redactorului șef. Aflându-se în acel an la București Iosif Vulcan a fost invitat de către Titu Maiorescu la o serată literară, unde Mihail Eminescu, a citit 7 din recentele sale creații, care au electrizat asistența, răsplătind autorul cu îndelungate și entuziaste aplauze. La rugămintea lui Maiorescu poeziile respective: S-a dus amorul, Când amintirea, De-acum (nr. 23), Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soți, Și dacă, au apărut pentru prima oară publicate în „Familia”. Revenit la Oradea, Iosif Vulcan i-a trimis autorului un modest onorariu, la care Eminescu a răspuns cu o lungă scrisoare, din care nu s-a mai păstrat decât prima parte, din care în revistă era reprodus doar începutul: „Mult stimate Domnule și amice, Mulțumesc pentru onorarul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. […] și te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al Românimii din Oradea-mare”[20]. Recunoștința sinceră a lui Eminescu se datora faptului că, după cum spunea, trăia într-un mediu străin unde odraslele (boierilor) căpătau obiceiuri proaste la Paris, unde deprindeau „nemunca”, iar reîntorși în țară vroiau a trăi numai pe „spinarea poporului”. Retoric poetul se întreba: „putea-se-va să-i facem, prin muncă și stăruință, să-și vie în fire, să devie oameni folositori sieși și românimii?...”[21].

La zece ani de la moartea lui Eminescu revista bucureșteană Floare albastră a avut lăudabila idee de-a scoate un număr comemorativ dedicat marelui dispărut sub titlurile: Scrieți amintiri și La cine sunt manuscrisele lui Eminescu. În mocirla meschinăriei politice nici un ziarist nu și-a mai amintit de maestru poeziei românești, deși e cel mai iubit, cel mai regretat, cel mai… Ziarul Drapelul motiva stupefiant tăcerea tuturor prin dispariția influenței lui Eminescu!, dar încheie cu adevărul că: „va rămâne o figură mare a panteonului național, atât ca poet – cu toată unilateralitatea lui – cât și ca om – caracter arhicinstit, dar pasiv, lipsit de orice impulsivitate. Azi când influența lui a dispărut, putem să ne aducem aminte de dânsul numai cu sentimente de venerare și compătimire.”[22].

La rubrica permanentă Salon din „Familia”S. Seculea, redactor colaborator al revistei, își amintea că era student în anul întâi și citise de atâtea ori volumul de poezii a lui Eminescu încât le știa pe de rost, din scoarță în scoarță. L-a văzut de aproape întâia dată întins pe catafalc la biserica „Sf. Gheorghe Nou”, cu „mustață neagră și barba neagră puțin crescută, sprâncene negre – chipul desfigurat de moarte, îmi reamintea figura sublimă a Luceafărului născut din neguri. M-am apropiat de sicriul împodobit de flori și podidit de plâns, mi-am amintit versurile: « Și eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape, / Să-mi spuie al său nume pe-nchisele-mi pleoape »[23]. Amintirile lui Seculea despre Eminescu erau legate și de vizita făcută de Ion Slavici la locuința închiriată de el, din strada Segmentului nr. 7, exact în odaia unde a locuit și Eminescu. Grație acelei informații a încercat a lua detalii de la stăpânul casei, dar acela murise între timp, iar acela care a cumpărat proprietatea nu știa nimic despre întâmplare. Eminescu închiriase, de la familia Chirițescu, casa prin 1884, de la „Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe” anul următor. Închiriase camerele goale, fiind mobilate cu cea proprie, formată, după spusele unei servitoare bătrâne, dintr-o „masă de brad, la geam cu perdele de stambă galbenă, veche”. Eminescu n-avea niciodată nevoie de nimic, nu cerea nici măcar apă pentru spălat. Vecinii nu știau dacă-i acasă ori ba, așa de liniștit era. Era vizitat doar de Maiorescu. Chiria și-o plătea totdeauna înainte și foarte cinstit și povestea mult și cu haz cu proprietarul, și brusc se oprea pierzându-se „în lumea gândurilor sale”. Apoi, prin 1888, s-a mutat la Giurgiu, unde, adeseori, urmărea pe „o frumoasă blondă” prin aleile din oraș.

Despre înmormântarea lui Eminescu cu inițialele „I. V.” (Iosif Vulcan) nota cu amărăciune faptul că onorurile pe care marele poet le merita n-au fost acordate. Și amintea obiceiurile din alte țări unde, la dispariția unui mare poet, „orașul îmbracă doliu, precum și toate instituțiile încetează temporar activitatea. În București, deși Eminescu însemna mai mult decât toți laolaltă, flamura neagră, a doliului, n-a fost arborată”. Și totul se motiva pe dorința sa ca totul să fie simplu. Dar și simplitatea putea fi exprimată demn, era de părere autorul articolului. Și totuși s-au rostit o ploaie de discursuri. Dar pentru mulți „mitici” Eminescu era un paravan în ascensiunea lor în plan literar. Kogălniceanu și Academia Română au tăcut!, și nu l-au onorat măcar cu o diplomă, un premiu literar, fie și postum. Din toate a lipsit „vorba oamenilor cu titlu competent de-a lua cuvântul”.

Ceva mai târziu, în 1894, în numărul 52 al Familiei, s-a publicat un portret a lui M. Eminescu, (siluetă) cum îl numește redactorul, al cărei autor (proveniență) nu ne este cunoscut. Scrieți băieți, scrieți, spunea odinioară „apostolul Heliade, simțiți, băieți, simțiți ideea națională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă vreți să faceți din tinerețea voastră un titlu de mândrie pentru timpurile cărunte care v’așteaptă și dacă mai târziu, domesticiți de viață, privind înapoi, vreți să puteți repeta cu poetul, în toata seninătatea lui reconfortant duiosul refren: Și eu am fost în Arcadia!”[24]încheia frumos Octavian Goga discursul său în fața studenților, amintindu-și de vremurile de început al revistei, lansate tot la Pesta, Luceafărul.

 Revista „Familia”, și-a încetat apariția sub coordonarea fondatorului și proprietarului, în decembrie 1906, după 40 de ani de apariție neîntreruptă. În ultimul număr Iosif Vulcan se despărțea de cititorii și colaboratorii săi cu motivația: „Etatea înaintată și sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacțională și să sistez această revistă. Este un moment de mare importanță acesta pentru mine, căci schimbă toată viața mea […]. Recunosc că revista aceasta pornită atunci (1865 – n.n.) când nu prea erau scriitori și era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări de la începători, dar am și bucuria că unii au devenit căpeteniile literaturii noastre […] „Familia” a fost, la început, singura lectură a damelor române din Ungaria”[25]. Cât privește cuprinsul revistei „Familia”modificat în mai multe rânduri, avea: portrete și biografii. poezii, poezii populare, nuvele, articole instructive, articole de viață socială, cu tematică istorică, de științe tehnice, limbă și literatură română, recenzii și critică literară, datini și obiceiuri populare, Ilustrații, articole de la petreceri, călătorii, salon cu modă și lucruri femeiești, muzică, diverse (felurite).

La mulți ani de la apariție, și până la ultimul număr, „Familia” avea ornamentala inscripție a numelui, dar modificat în mai multe rânduri, după cum și structura pe capitole a suferit schimbări. În numărul 1 din 1874, la 10 ani de la apariție, ornamentația era schimbată, „familia” având 8 membrii în jurul mesei, cu pianul în dreapta și șevaletul pictorului în stânga,iar pe fundal o vitrină cu cărți și un tablou cu peisaj din natură. În numerele următoare ornamentica și cuprinsul structurat pe 9-10 capitole s-a îmbogățit prin adausul de: istorioare scurte, prezentate în serial, aventuri de la petreceri, „bomboane”, impresii despre modă, noutăți din viața social-politică și literară, din țară și străinătate, notițe „în folosul tuturor mărunțișurilor”, ghicitori și dezlegarea jocului de șah!

Grafica anului 1879 a fost ușor modificată: la masa centrală, dreptunghiulară cu o lampă cu picior și abajur, lectura era asigurată de doamna casei, așezată pe fotoliu, asistată de 3 bărbați adulți, o damă și o copilă. În fundal frumoase draperii decorau geamul salonului de lectură, i ar în fundalul din dreapta pe o măsuță rotundă, cu un picior, o glastră cu flori lângă o vitrină cu rafturi de cărți. În numărul jubiliar, la al 25-lea an (1889), scrisul floral, de această dată, în prim plan, devoalează o terasă cu o masă rotundă dispusă, în partea dreaptă, la care lectura mama copiilor, bărbatul de la masă asista, la o cafea trăgând din pipă, și, retrasă într-un balansoar, lângă scara cu 5 trepte, bunica lectura presa. În fundal, la orizont, un frumos peisajul montan.

În afara capitolelor consacrate, fiecare număr aducea în plus: cugetări, glume, noutăți literare, artistice, sociale, moda și altele. Începând cu 1896 găsim revista într-o altă prezentare grafică, cu numele stilizat al literelor, masa centrală ocupată cu cești de ceai, la care doar bărbatul așezat pe scaun lectura, asistat fiind de soția, îmbrăcată în straie populare românești, cu un copil în brațe, o copilă în picioare privind la sora ei care se juca cu pisica cu ghemul de ață. Între ramurile de copaci, în dreapta numelui apăreau 3 îngerași, între ramuri de copac iar în dreapta se decupau 2 peisaje: unul cu o barză într-un picior, orientată spre familie, iar în dreapta sus un peisaj cu o uliță de sat. Cu o femeie la fântâna cu ciutură, un șir de care peste care se profila turla și crucea de la biserică. Grafica respectivă sugera, într-o cuprinzătoare expresie, personajele, așteptările și credința românească, din universul creștin al „Familiei”. Până la ultimul nr. (41) această grafică a fost ținută.

Am făcut acestă scurtă privire pentru a sublinia de fapt esența meritelor tuturor acelora care au contribuit, debutanți: Eminescu, Coșbuc, Iosif, Goga, Naum, Șoricu, Zaharia Bârsan, ș.a. În „Familia” s-au discutat aproape toate marile chestiuni artistice și de literatură din epocă. Marile merit a lui Vulcan a fost, cu siguranță, acela de a fi știut să înfrâneze patimile, să mențină echilibrul și pacea, făcând loc fiecărui șir de scrieri. El a avut rafinamentul de a aprecia „că nu scriitorul, ci valoarea scrierii trebuie respectat înainte de orice. Astfel „Familia” a fost adevărata familie a colaboratorilor săi. Nu cantitatea produselor literare, sau numărul celor promovați trebuie priviți prin oglinda Familiei ci spiritul lor, efectul scrierilor în formarea conștiinței naționale românești. Citită cu sârg și ocrotită grijuliu de abonați și de fondatorul ei, în primul rând, timp de 42 de ani, a parcurs file de istorie, pe care astăzi le rostuim cu același înțeles, deși nu mai citim „Familia”, ca odinioară, la muc de lampă, după ce poștalionul străbătea drumurile desfundate. Lumea s-a schimbat de acum 150 de ani, dar rafinamentul salonului atins de epoca lui Iosif Vulcan și-a menținut șarmul. El are meritul de-a fi întemeiat prima revistă literară tocmai la Budapesta pentru alumina neamul românesc printre vrăjmașii săi. El a creat un curent intelectual. A dat o direcție puternică presei românești, crezând cu tărie în idealul potrivit căruia: „cultura este adevărata putere”, erau cuvintele de finiș scrise de Emil Isac.

După moartea lui Iosif Vulcan, din 1907, revista „Familia” și-a reluata apariția, în serie nouă, sub coordonarea lui Samarineanu, în 1926, și cu alte formate și serii noi, continuă să apară, încă, la Oradea, sub directoratul lui Ioan Moldovan. Drept omagiu pentru poetul nepereche, în Oradea, la data de 11 iunie 1934, într-o atmosferă de mare sărbătoare, la care erau de faţă toată intelectualitatea oraşului, elevi, studenţi, muncitori etc., episcopul Roman Ciorogariu dezveleşte solemn bustul lui Mihai Eminescu. Acesta a fost amplasat în parcul de pe esplanada Crişului Repede, aproximativ vizavi de actuala redacţie a revistei „Familia”[26]. La invitația primarului Tiberiu Moșoiu, episcopul Roman R. Ciorogariu a sfințit bustul lui Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han, ce „avea o înfățișare plină de măreție”, cum l-a numit colonelul George Bacaloglu, festivitate la care Societatea Scriitorilor i-a delegat pe: Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, Ludovic Dauş, Eugeniu Speranţia, Mircea Damian, George Bota, M.G. Samarineanu, George A. Petre, Octav Şuluţiu.

Eminescu reprezenta, în viziunea lui Liviu Rebreanu „o cumpănă de fântână care arată că de aici se poate bea apă limpede, el este un stindard” ce flutură încredere urmașilor. După ce-a fost demolat de horthyști, în 1940, la Oradea s-au refăcut rănile și, în 1973, sculptorul Ovidiu Maitec a făcut o statuie lui Eminescu. Orădenii, de vrednică pomenire, Viorel Horj și Constantin Mălinaș, au donat din partea culturii orădene bustul lui Eminescu pentru Centrul Cultural Român din Budapesta (15 ianuarie 1993 ) – eveniment la care pentru radio România Cultural am vorbit despre Pădurea Eminescu și semnificația ei pentru apărarea Vestului României. Ca bornă de hotar, din prea plinul de românism al Danielei Ciuta, la Carei tronează, din 2017, nemuritor Mihail Eminescu!, șoptind, soapte de amor, doinind „De la Nistru, pân’ la Tisa”.

De-aș avea…

„De-aș avea și eu o floare/ Mândră, dulce, răpitoare/ Ca și florile din mai,/ Fiice dulce a unui plai,/ Plai râzând cu iarba verde,/ Ce se leagănă, se pierde,/ Undoind încetișor,/ Șoptind șoapte de amor;// De-aș avea o floricică/ Gingașă și tinerică,/ Ca și floarea crinului,/ Alb ca neaua sânului,/ Amalgam de-o roz-albie/ Și de una purpurie,/ Cântând vesel și ușor/ Șoptind șoapte de amor;// De-aș avea o porumbița/ Cu chip alb de copiliță,/ Copilița blândișoară/ Ca o zi de primăvară,/ Câtu-ți ține ziulița/ I-aș cânta doina, doinița,/ I-aș cânta-o-ncetișor,/ Șoptind șoapte de amor”. (Mihail Eminescu – Prima poezie publicată de „Familia”).

Notă: Aducem prin acest studiu modestul nostru omagiu marelui Mihai Eminescu, pe urmele căruia am ajuns la Ipotești, la Putna (1971 – la 100 de ani după Luceafăr). Lla Budapesta În 2006, pe urmele generalul Georgescu P. Ion, când acesta comemorarea cu oștenii săi 50 de ani de la moartea Luceafărului (1939), să scrie cu 10.000 de brazi numele Eminescu, la Raşca, Seini, la Carei – 2017, Oradea, anual de 15 ianuarie.

Col. (r) Dr. Constantin Moşincat

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.