Astăzi e vorba despre Diana, prietena mea din copilărie. Dar şi despre toate Dianele din lume şi despre toţi cei care poartă un alt nume. Însă timpul a fost necruţător cu ei şi le-a dăruit clipe prea puţine.
Astăzi e vorba despre suferinţa unor tineri care au plecat încă de la vârsta când înfloreau trandafirii…
N-o mai văzusem de câţiva ani, când a venit să mă vadă. Era senină şi zâmbitoare, deşi ştia ca e bolnavă, dar nu mi-a spus.Probabil că încă spera că se va face bine şi n-a vrut să mă-ngrijoreze. Iar la puţin timp după vizita ei, a murit de leucemie.
O veste care m-a cutremurat. Pentru că eram convinsă că la vârsta ei, la vârsta noastră,nu se moare. Iar mutarea ei între stele, m-a făcut să mă gândesc că undeva, în toate colţurile din lume, cineva-i la limita dintre viaţă şi moarte.
Acum caţiva ani, am întâlnit un copil care din cauza că nu avea deloc imunitate, trăia în spital încă de la naştere. Avea acolo o cameră a lui amenajată ca acasă.Iar medicii se comportau cu el,ca şi cum era o rudă a lor. Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult, a fost faptul că la cei zece ani ai lui, medita asupra suferinţei aşa cum n-o face nici măcar un bătrân: ,,Ştiu că boala mea există numai în viaţa aceasta. Aşa că mă bucură gândul că are şi un sfârşit.Iar faptul că până acum n-a reuşit să-mi îndese nimeni pe cap o coroană cu spini sau să mă răstignească, mă face să mă simt un bolnav-fericit.”
Acest copil mi-a dăruit atunci o lecţie de viaţă. O lecţie pe care mulţi n-o putem însuşi pentru că suntem convinşi că bolile necruţătoare sau bătrâneţea nu ni se poate întâmplă şi nouă. Şi uneori,preocupaţi de grijile vieţii,nu doar că nu avem timp să ne gândim la alţii, dar n-avem timp nici măcar să trăim.
Astăzi e vorba despre Diana și despre mulţi,mulţi alţii, care suferă şi mor undeva, fiecare-n colţul lui de spital. Iar pământul nu rămâne-n urma lor decât un rai rănit…
Doina DABIJA/ UZPR Chișinău