◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Cel mai de seamă etnolog al Văii Jiului. Dr. Dumitru Gălățan-Jieț: „Nedeia din Poiana Muierii” (1484-1947)

Cunoscutul cercetător al tradițiilor și obiceiurilor din Valea Jiului, mai precis al credințelor, datinilor și superstițiilor din ținutul momârlanilor de pe cele două brațe ale Jiului, de Vest și de Est, unite înainte de a parcurge defileul către ținutul Gorjului, dr. Dumitru Gălățan-Jieț, revine cu o admirabilă lucrare dedicată uneia dintre cele mai vechi nedei din țară, atestată documentar din anul 1484, despre care ne-au lăsat unele mărturii Ion Conea, Gh. Pavelescu, Ion Pop Reteganul, Nicolae Dragomir ori Nicolae Deleanu în romanul său, „Nedeia din Poiana Miresii” (1968). Sursele fiind destul de sărace, autorul a trebuit să apeleze la cele orale, provenite din trei generații succesive de jieni, „tezaure umane vii”, el însuși fiind încă din copilărie martor și participant la această sărbătoare pastorală periodică organizată de locuitorii plaiurilor, prilej de a se întâlni unii cu alții de pe ambii versanți ai Carpaților, având așadar „un rol național” (N. Dragomir). „Legăturile dintre românii de o parte și de alta a Carpaților – scrie autorul – sunt la fel de vechi ca și poporul. Ele au căpătat însă valențe și ritmuri noi în timpurile nedeilor din Poiana Muierii și a celei din Straja. S-au intensificat relațiile comerciale sub diverse și variate forme între cele trei provincii românești de o parte și de alta a munților, dinspre Transilvania  și Țara Românească. Faptul că românii au reușit să-și păstreze neîntrerupt comunitatea de viață materială, etnolingvistică și cultural-spirituală, îi singularizează între popoarele europene.” Granițele temporare, oprimările străine, precum și emigrările masive determinate de exploatarea feudală a nobilimii maghiare, de fiscalitatea habsburgică, de asuprirea națională, toate acestea, dimpreună cu străvechiul obicei al transhumanței au dus la o comunitate firească a populațiilor aflate de o parte și alta a munților, în lanțul acestor „moșteniri esențiale” adăugându-se, cu rolul lor incontestabil, „nedeile carpatice”. Parafrazându-l pe un celebru consătean din Petrila, I. D. Sîrbu, dl Dumitru Gălățan-Jieț afirmă cu mândrie că Poiana Muierii „este un loc ce nu seamănă cu niciun alt loc, cu nimic și cu nimeni de nicăieri”.

Sărbătoare populară în tradiția păstorească și rurală din România, Nedeile erau, la obârșie, „adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau într-o anumită zi pe plai de munte, pentru a schimba informații și sfaturi și a serba solemn împreună un eveniment din calendarul naturii” (Romulus Vulcănescu). Cu timpul, aceste „adunări rituale” au antrenat rânduri mai largi de locuitori, numele de „nedeie” fiind desigur nu atât unul de proveniență slavă (cum credea Lazăr Șăineanu în „Dicționarul universal al limbii române”, ba chiar DEX-ul nostru de azi) cât unul amintind de sărbătorile precreștine dedicate zeului focului (organizate pe anumite locuri de cult). Iar după creștinarea carpato-danubienilor, acestei sărbători creștinii i-au suprapus pomenirea Sfântului Ilie („Deși numele vechi al zeului s-a pierdut, oamenii au continuat să-i păstreze cultul pe înălțimile muntelui, mai aproape de cer.”) Mircea Eliade credea că nedeile de pe înălțimile munților amintește de zeul uranian al fulgerelor Gebeleizis al străbunilor geto-daci, devenită sărbătoarea de Sântilie ori, conform lui Vasile Pârvan, Nedeia de Sânziene (24 iunie) trimițând la zeița Artemis (Bendis a dacilor). Oricum, obiceiul acesta luminos, solar, e străvechi, din vremuri imemorial dacice, oricum precreștin (cu mult înainte de venirea slavilor, sec. VII): „Istoric, instituția nedeii începe odată cu istoria noastră și continuă a trăi mereu până în zilele noastre.” Nedeile aveau loc la sărbătorile de vară, calendarul creștin preluând fenomenul și dându-i un nou conținut și nouă coloratură (la Sf Ioan Botezătorul – 24 iunie, la Sânpetru – 29 iunie, la Sântilie – 20 iulie ori de Sântămăria Mare – 15 august. Sărbătoarea presupunea întâlniri între populații și, desigur, schimburi de produse, luând forma de târg (vezi Târgul de Fete de pe Muntele Găina) sau bâlci, desfășurat pe durata a două-trei zile. Atestată în Transilvania, pe muntele Cornul Nedeii, încă de la 1373 (Ion Conea), nedeia era specifică și locuitorilor din sudul Transilvaniei ori în munții Banatului. La 1520 trei munți din masivul Retezat purtau numele de Nedeia. La 1646, în „Pravila” lui Vasile Lupu al Moldovei se amintea obiceiul „nedeii”, ca sărbătoare țărănească antrenând mulțimi de oameni. Aceste nedei, numite fie „sărbători ale munților” (G. Vîlsan), fie „târguri de două țări” (I. Conea) sau chiar „de trei țări” (precum cele din Munții Vrancei, loc în care s-a plămădit balada „Miorița”, reprezentativă pentru locul de comuniune al păstorilor munteni, moldoveni și ardeleni), au avut un rol important în coeziunea etnică a poporului român încă din cele mai vechi timpuri, dezvăluind conștiința de neam, de limbă și obiceiuri.

Poiana Muierii, întinsă pe zece hectare de teren gol, este așezată la 1756 m altitudineși cuprinsă între cumpăna de ape dintre Jiul de Est, râul Sebeș și râul Lotru, un fel de „zonă centrală” în grupul munților Parâng-Șureanu. Din șesul Poienii pornește spre est un drum forestier până în Drumul Regelui (Transalpina de azi), iar spre vest potecile și pantele coboară spre Sterminos, apoi spre Tirici, Răscoala și Cimpa. Perspectiva care se deschide spre Est către Obârșia Lotrului, către platourile Lotrului și Tărtărău, apoi spre Valea Frumoasei și hăt departe spre Păltinișul Cindrelului, spre Oașa, spre Clăbucet, Măgura, Șureanu și Vârfu lui Petru etc.

„De aici – precizează autorul – ne apare în desfășurare PANORAMA VĂII JIULUI, Ținutul Momârlanilor, având o lungime de 46 km, din satul Răscoala până la Câmpu lui Neag, și o lățime variabilă, între doi și nouă kilometri, cu maximum la confluența Jiului de Est cu Jiul de Vest, acoperind o suprafață de 137, 6 km2… . În partea vestică a Văii Jiului, apărând ținutul ca o cetate, se profilează munții Retezat, masivul Straja, munții Vâlcanului și vârful Oslea. Trecând defileul Jiului pe la Polatiște, spre Est, se înalță  munții Parângului cu vârfurile sale, între care Parângul Mare/ Mândra de 2519 m este al treilea din țară, după Negoiul și Moldovanul.

Pe scurt zis, nedeia din Poiana Muierii aduna locuitori din Hunedoara, Gorj, Vâlcea, Alba și Sibiu, în apropiere de 2-3 km trecând Drumul Regelui/ Transalpina, unul din cele mai vechi și cele mai înalte, pe care au mărșăluit și armatele romane acum două milenii, cu punctul cel mai înalt, Pasul Urdele (2145 m), traversând munții Parâng.

Numele de „Poiana Muierii” are și el trimiteri legendare, amintind când de o Frumoasă „strigoaică” a locului, găsită moartă, când de locul în care femeile s-au strâns ca niște amazoane pentru a-și elibera bărbații luați la oaste de către turcii invadatori pe la Câmpul lui Neag, dar mai precis ar fi să dăm crezare acelui obicei legat de nedeia respectivă prin care locuitorii din varii ținuturi mărginașe își găseau aici jumătatea (precum la „Găina”), „Poiana Muierii” fiind așadar un loc de întemeiere a căsătoriilor, locuitorii stabilind astfel legături între ținuturi montane mai apropiate sau mai îndepărtate (cercetătorul etnograf Gheorghe Pavelescu vorbea de procesul de „endogamie îndepărtată” – v. „Nedeile pastorale din munții Sebeșului”, în „Apulum”, XXV, 1988, p. 567). Iată și cam ce rol de liant etnic aveau nedeile organizate pe platouri muntoase adunând locuitori dintr-o parte și alta a lanțului carpatic, sărbători pastorale de socializare și schimburi a căror obârșie se pierde în negura mileniilor… (Cap. IX, Nedeia – târg de fete?, pp. 93-99).

Realizând o „călătorie imaginară în timp de la estul Văii Jiului la vestul Văii Jiului”, autorul încearcă o clasificare a nedeilor din Ținutul Momârlanilor, stabilind pe trei paliere: nedeile din vatra satului, nedeile pastorale din munți și măsuratul oilor în munți. Este impresionantă de-a dreptul consemnarea punctuală, pe soroc și localități a tuturor acestor sărbători populare. Pe lângă nedeile „din vatra satului” deloc puține (de la Jieț, Maleia, Paroșeni, Merișor, Petroșani, Răscoala, Sălătruc, Lupeni, Dealul Babii, Uricani, Crivadia, Plopi, Bănița ș.a.m.d.), sunt consemnate „nedeile din munți” (Șureanu, Lotru, Parâng, între care se află și cea de la Poiana Muierii), apoi nedeia cu „măsuratul oilor” în Ținutul Momârlanilor, obicei păstrat până în zilele noastre în localități atât din Vestul cât și din Estul Văii Jiului, dar și în alte spații pastorale românești (Cap. XIX. „Ținutul momârlanilor, de la Nedeile vechi, la Nedeile de azi”, pp. 183-204). Autorul consemnează totodată aspecte privind „relansarea” oieritului și a nedeii din Poiana Muierii, ca și de pe alte masive muntoase (Parâng, Lotru, Șureanu, Retezat), obiceiuri devenite azi „festivaluri”, care au loc nu pe platourile înalte ci „la poala munților”. Autorul se întreabă retoric dacă „Mai există nedeile pastorale din munți?” și tot el trage o concluzie deconcertantă: „Oricât ar părea de dureros, răspunsul este trist și negativ.” (Epilog).

Monografia de față este una din cele mai temeinice pe această temă, etnologul tratând fenomenul respectiv dintr-o perspectivă multiplă, geografic-istorică și socială-etnografică, dovedind o cunoaștere nu numai documentară dar și din interior, ca petrilean, fiu al Jiețului, autor îndeobște recunoscut a peste treizeci de lucrări dedicate neamului străvechi al momârlanilor din Valea Jiului, scriind despre tradiții și obiceiuri, credințe, datini, superstiții, despre riturile de trecere și pițărăi, dar și despre „Graiul jienilor momârlani. Mic dicționar” (2012, 2020) ori despre „Valea Jiului în legende și povestiri – o privire etnologică neconvențională” (2017).

Nimeni până acum nu s-a dedicat unei asemenea cercetări regionale de amploare în materie de etnologie precum dr. Dumitru Gălățan-Jieț (n. 4 aprilie 1940, Jieț, Valea Jiului de Est), Cetățean de onoare al orașului Petrila (2010), „Ambasador al Județului Hunedoara” desemnat de Consiliul Județean respectiv (2016), dăruit cu o „Gramata” de PS Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei (2018) „pentru deosebita activitate culturală desfășurată în vederea păstrării și promovării tradițiilor și obiceiurilor momârlanilor din Valea Jiului.”

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *