Dacă m-ar întreba cineva câte feluri de frați cunosc, i-aș răspunde: frate bun, frate vitreg, frate mai mare, frate mai mic, frate geamăn, frate de cruce.
Și, desigur, mai poate fi și un alt fel de frate, dar eu azi povestesc despre fratele de scriitor.
Da, există și frate de scriitor, nu fratele scriitorului, asta e altceva, despre frate de scriitor vorbesc, un frate care poate fi mai mare sau mai mic, dar neapărat bun, generos, sensibil. Pentru că toate acestea, adică bunătatea, generozitatea, sensibilitatea, zămislesc un asemenea frate, un frate care nu se naște ci se face.
Eu chiar cunosc un om care, cu ani în urmă, s-a făcut frate de scriitor.
Nu știu exact cum și unde l-a întâlnit pe viitorul lui frate, dar i-a plăcut probabil cum își pune Ștefan Mitroi sufletul în pagini de cărți și de reviste și, ce și-o fi spus, ia să fac și eu ceva mai mult cu sufletul meu. Și pentru că locul în care trăiește îmbie la o îmbrățișare perpetuă a câmpiei, s-a apucat să-și răsfire semințele simțirii peste împrejurimi ca pe niște îmbrățișări. Din ele, din aceste semințe, au început să se înalțe, an de an mai frumoase și mai viguroase, lanuri de grâu, de porumb, de floarea soarelui și de ce or mai fi conținut germenii miraculoaselor semințe. În asemenea împrejurări, când lanurile în care el a răsădit semințele dragostei față de pământ au început să semene cu paginile cărților însămânțate cu vraja cuvintelor, tocmai în asemenea împrejurări zic eu că l-a întâlnit pe Ștefan Mitroi în carne și oase. L-a întâlnit și l-a privit în ochi cu ochii săi mari și luminoși, ochi mai mereu scăldați în roua unor emoții pe care nu și le poate ascunde, și va fi spus: frate! Și frate de scriitor a rămas!
Cândva, mai târziu, după ce aceste desfășurări de cuvinte și simțăminte dintre și dinspre sufletele lor către sufletele multor altora vor fi devenit obișnuință, m-a invitat Ștefan Mitroi pe meleaguri arădene să-mi arate ceva ce n-am mai văzut. Nu mai știu ce anotimp era, clipele petrecute cu Ștefan Mitroi oricum miros toate a primăvară, dar țin minte că o lumină cum nu mai văzusem ne-a întâmpinat în poarta unei gospodării. Frate, a grăit lumina, ne-a fost tare dor. De ce vii așa rar la noi?! Așa a grăit lumina și a lăsat să coboare două lacrimi mari pe obrajii arși de soare.
E greu de înțeles cum pot fi frați doi oameni atât de diferiți, unul cultivând cuvântul celălalt pământul?! Nu știu, dar eu am văzut atunci și încă mai văd din când în când lacrimile acelea. Alunecă direct din sufletul lui Nelu Gherman, frate de scriitor din Sântana de Arad, și vorbesc despre o prețuire nepereche.
Firiță Carp / UZPR