◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

În ce limbă vorbește Dumnezeu?

La 27 august 1989 avea loc, la Chișinău, cea mai grandioasă adunare publică din fostul lagăr sovietic, și, am spune, chiar din toată Europa de Est – numărul participanților fiind estimat între 750.000 și un milion de persoane, cam o șesime din întreaga populație a fostei R.S.S. Moldovenească – la care liderii autoasumați ai mișcării de emancipare națională, cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija ș.a., în frunte, au cerut fățiș declararea limbii române ca limbă de stat și trecerea la grafia latină. Câteva zile mai târziu, la 31 august, deputații pro-românofoni au votat, în Sovietul Suprem al Moldovei, nu fără violente împotriviri, cea mai mare parte a legislației privind limba de stat și drapelul tricolor.

Un an mai târziu, în 1990, într-un cu totul alt context politic, ziua de 31 August a fost declarată Sărbătoare Națională în noua Republică Moldova, ieșită din componența fostei U.R.S.S., sub numele de Limba Noastră cea Română (uneori și Ziua Limbii Române), denumire ce s-a păstrat până în 1994, când guvernul agrarian, de inspirație pro-rusă, a comasat sărbătoarea, redenumită Limba Noastră (din care a fost extras deliberat elementul dominant, românesc), cu așa zisa Ziua Independenței, denumiri ce nu s-au impus, revenindu-se curând, odată cu venirea la putere a liberalilor, la vechiul nume și semnificație. Se împlinea, astfel, visul lui Grigore Vieru și al generației sale de cărturari patrioți, care scria cu sânge într-o Cântare scrisului nostru: Sunt om al nemâniei / Lumii astea nestrăin / Vin din munții latinei / Deci și scrisul mi-i latin.

Tradițional, Ziua Limbii Române este sărbătorită la Chișinău prin depuneri de flori la Monumentul lui Ștefan cel Mare și prin concerte publice, culminând cu acelea organizate în Piața Marii Adunări Naționale. La fel, anual, Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” este îmbogățită cu noi busturi ale scriitorilor reprezentativi, cele mai recente fiind ale lui Grigore Vieru și Adrian Păunescu.

Din 2011, la inițiativa a 166 de parlamentari din toate grupurile politice, Ziua Limbii Române a fost adoptată și la București, o lege în acest sens fiind promulgată, la 13 martie 2013, de fostul președinte T. Băsescu, care prevedea, între altele, ca toate autoritățile publice din țară, inclusiv reprezentanțele diplomatice din străinătate, Institutele culturale ale României, alte instituții oficiale, de la Academia Română, la Uniunile de creație etc., să arboreze cu acest prilej Drapelul României, iar Televiziunea și Radioul de stat să includă în emisiunile lor programe adecvate. Tot începând cu 2011, mai multe organizații și asociații culturale românești din Ungaria, Ucraina, Serbia și Bulgaria au decis ca ziua de 31 August să devină și sărbătoare a comunităților românești, făcând un apel către toate organizațiile similare din lume pentru a se alătura acestei inițiative. Gândul generos al românilor regăsiți sub ocrotirea limbii rezona astfel cu versurile baladei Săracă țară bogată, a lui Nicolae Dabija: Țara mea de oameni triști, / Mult mă mir că mai exiști, / Ciopârțită în bucăți / Că te mai găsesc pe hărți.

Începută, așadar, la Chișinău, ca o manifestare a identității românești, Ziua Limbii Române a devenit un simbol al românității, un prilej de a-i îndemna pe toți cei 27 de milioane de vorbitori oficiali de românește, din lume, de a-și asuma această identitate. Învățată în familie, în școală, sau transmisă oficial de la tribuna U.E., adesea ignorată sau pur și simplu, poluată, ori badjocorită, limba română rămâne totuși elementul care ne leagă, ne unește și ne definește ca neam,  „Tezaurul cel mai prețios pe care îl primesc copiii de la părinți”, cum spunea Vasile Alecsandri, sau, metaforic vorbind, „Floarea sufletului etnic al românimii”, cum o numea Mihai Eminescu.

Pentru noi, românii, limba națională are și o semnificație specială, ce ne îndeamnă s-o păstrăm intactă. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu i-a făcut pe toți oamenii la fel și i-a învățat aceeași limbă. Cutezători și necugetați, oamenii au înfruntat Împărăția Cerurilor, construind un Turn, ale cărui ruine, unii spun că ar exista și azi, asta pentru că Bunul Dumnezeu, deși supărat, a vrut să le amintească acestora de trufia lor. I-a pedepsit, totuși, încurcându-le limbile, și, nemaiînțelegându-se, oamenii s-au risipit în întreaga lume, tot războindu-se până în zilele noastre. Așa  se spune, și nu avem motive să ne îndoim de Cuvântul divin. Mai târziu, spre a-i mântui, Dumnzeu și-a trimis Fiul printre oameni, ca să le arate Calea, Adevărul și  Viața. Se spune chiar că în Ziua Cincizecimii, Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt pe pământ, sub forma unor limbi de foc, ca să-i lumineze pe Apostoli și să-i ajute să descifreze Vechiul și Noul Testament, care, până atunci, era interpretat „de fiecare pre limba lui”. Acest gest divin, adeverit de mărturii istorice, a permis celor 72 de înțelepți, câte 6 din fiecare seminție israelită, să stabilească textul inițial al Bibliei și să-l traducă din ebraică, mai întâi în greacă, apoi în latină (Vulgata). Nu întâmplător, primele traduceri în limba română au fost din Sfânta Scriptură, semn că și cărturarii de la Academiile Grecești din Iași și București, și-au scăldat mintea în același izvor divin. În celebra sa carte, Rostirea filosofică românească, Constantin Noica încearca, mergând pe urmele predecesorilor, să dea vestmânt lingvistic nou primului verset din Evanghelia după Ioan: La început era cuvântul / En arche en ho logos. Bun cunoscător al textelor vechi, românești, filosoful a înlocuit pe logos cu rostire și pe en arche/la început, cu întru obârșie, socotind că  versetul dintâi al Evangheliei ar putea suna astfel:  Întru obârșie era rostirea

Ce este, așadar, mai înălțător decât să reconstituim, de fiecare dată, cuvântul original (logosul) în care Dumnezeu s-a adresat oamenilor și care se păstrează, miraculos, între faldurile limbii noastre de obârșie. Chiar merită să ne întrebăm, pe urmele marelui filosof Alexandru Surdu, oare în ce limbă vorbea Dumnezeu? Răspunsul, pentru noi, românii, este unul singur: Dumnezeu a vorbit limba străbunilor noștri!    

 

                       Marian NENCESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *