default-logo

Mircea Eliade despre propaganda maghiară din străinătate

Punem țara înainte de orice, datoria înainte de propria persoană, suntem mândri știind că tot ceea ce facem este pentru România!

         (Deviza Serviciului de Informații Externe)

Marele scriitor, filosof și istoric al religiilor, Mircea Eliade, a militat de-a lungul întregii vieți pentru o Românie întregită, curată și prosperă, apărată de atacurile de orice fel ale inamicilor noștri. A intrat în conflict atât cu regimurile interbelice, cât și cu cel comunist, fiind nevoit să aleagă amara cale a exilului. Indiferent, însă, unde s-a aflat, Mircea Eliade a rămas un patriot desăvârșit, cu gândul la țară și la poporul român. A luat atitudine față de numeroase nedreptăți suferite de români. Firește, propaganda maghiară, cel mai adesea iredentistă și ostilă Trianonului, nu putea rămâne în afara atenției sale, căreia i-a acordat mai multe pagini, din care reproducem câteva extrase. 

  • În anii 1927-1928, tânărul Mircea Eliade efectuează o călătorie turistică în Italia. 

Impresiile de călătorie și întâlnirile cu scriitori și filosofi celebri din epocă au fost publicate în marile ziare ale vremii din București. La Roma, după ce participă la redeschiderea cursului de limba și literatura română de la Universitate, vizitează liceul Mamiani, unul dintre cele mai mari din capitala italiană. Românii sunt primiți cu drapele și flori, se țin discursuri, se scandează „E viva l`Italia!” și „E viva la Romania!” Directorul liceului, profesorul Alfredo Panzini, foarte iubit de elevi, îi cere lămuriri lui Eliade „asupra românilor, asupra României”. 

Motivul, explică Eliade, era acesta: „Cu câteva săptămâni mai înainte, un consul ungar vorbise în fața întregului liceu despre Ungaria sfâșiată. Mărturisea că tratatul de la Trianon a fost o nedreptate; că românii au furat ținuturi ungare; că nădejdea celor de la Budapesta e de a reconstitui cât mai curând Sfânta Ungarie. Discursul consulului n-a împiedicat ca elevii liceului să ne primească pe noi cu urale și cu dovezi de sinceră, spontană, autentică dragoste. 

Dar câțiva intelectuali s-au îndoit de originile și drepturile noastre. Ungurii cheltuiesc enorm cu propaganda. Aceasta se știe. Publică reviste, susțin regește pe profesorii de limba maghiară, răsplătesc pe ziariștii italieni pentru articolele favorabile Ungariei. Și dovada concretă a rezultatelor acestei propagande mi-o dădea însuși Alfredo Panzini, admirator al latinității, iubitor al Romei, în conștiința căruia întârzia încă teoria lui Roesler”.  

  • Un deceniu mai târziu, în 1936, câștigarea la un concurs internațional de roman de la Londra a unui important premiu de către o scriitoare maghiară puțin cunoscută la vremea respectivă, Yolanda Foldes, îi prilejuiește lui Mircea Eliade ocazia de a emite o serie de aprecieri în legătură cu propaganda ungurilor și cea a românilor în străinătate, despre ultima deloc măgulitoare. Iată câteva adnotări ale lui Eliade asupra acestui subiect: 

„N-am citit încă romanul Yolandei Foldes. Nu mă îndoiesc că este o carte bună. Dar câte cărți bune nu se publică în fiecare săptămână, în cele patru părți ale lumii! Câte cărți excelente nu zac îngropate în România, cărți pe care nu le citesc decât trei-patru mii de români, în loc să le citească un milion de oameni – numai pentru că nimeni n-a avut ideea de a prezenta la un concurs internațional o duzină de romane românești traduse în limba engleză!

Sunt ani de când scriu mereu despre crima propagandei românești peste hotare … Am început să mă conving că majoritatea serviciilor noastre de propagandă sunt conduse de imbecili sau de trădători. Cum să-mi explic, altminteri, prezența Ungariei în toate planurile de manifestare artistică și culturală – și absența noastră încăpățânată? Este foarte adevărat că Ungaria trăiește – sau mai precis, supraviețuiește – din propaganda peste hotare (…). Dar absența completă a României pe câmpurile de manifestare spirituală și culturală nu-și poate găsi o scuză în faptul că Ungaria are ca ultimă rațiune de a fi, propaganda (…) În propaganda culturală și artistică, eforturile Ungariei ar trebui să ne fie model… Vecinii noștri fac tot ce le stă în putință – iar noi nu facem nimic. 

Ceva mai mult, noi refuzăm cu îndârjire orice încercare de a ne face cunoscută arta românească, literatura românească, geniul românesc.

Lucrurile par atât de absurde, încât oamenilor nu le vine a crede când aud de ele. Și cu toate acestea, așa e: noi refuzăm să ne facem cunoscuți peste hotare. Când s-a anunțat concursul internațional de roman de la Londra, s-a găsit cineva care s-a oferit să traducă 4-5 romane românești în englezește, pentru a fi prezentate la concurs. Acest naiv cerea numai să i se plătească, foarte modest, traducerile. Șefii culturali ai României moderne l-au refuzat. S-au prezentat tot felul de scriitori la concursul de la Londra, numai români nu s-au prezentat. „Nu interesează!” (…) Dacă n-ar exista Panait Istrati, ți-ar fi rușine să deschizi vorba despre literatura românească în Anglia. Și dacă ați bănui MILIARDELE cheltuite de la război încoace, pentru propagandă, de către statul român în Anglia!”

  • Peste un alt deceniu, mai precis, la începutul lunii februarie 1947, când la Paris se decidea revenirea la România a nord-vestului Transilvaniei acordat Ungariei prin dictatul din 1940, Mircea Eliade, aflat în Franța la începutul exilului său, într-o scrisoare adresată unui prieten (Anton Golopenția) din București, constată că nu s-a schimbat nimic în ce privește propaganda maghiară în contrast cu cea românească din străinătate: de o parte ofensivă permanentă, de cealaltă, pasivitate și delăsare:

Ungurii au mai scos vreo trei cărți în primele 40 de zile ale anului 1947, iar la UNESCO, unde am câțiva buni prieteni, văd pe toate mesele „The New Hungary”. Confidențial, îți pot spune că la UNESCO poziția ungurilor este infinit mai bună ca a noastră. Sunt considerați biete victime ale fascismului și cultura lor e la modă. De altfel, atacurile au și pornit. 

În „La paix eternelle est-elle possible?” a unui domn Nemes (apărută la editura Nagel, ungurească), suntem maltratați ca pe vremuri. Am avut curajul să scriu toate astea pe larg, lui Al. Rosetti, acum vreo două luni, atrăgându-i atenția că prestigiul nostru științific în Franța este grav amenințat, dar observațiile mele n-au avut nicio urmare. Tot ce-am aflat despre tragedia țării mă deprimă, aproape mă paralizează”.

La finalul acestor scurte consemnări, suntem îndreptățiți să ne întrebăm: astăzi, la un secol de la Trianon, s-a schimbat ceva fundamental în ce privește propaganda maghiară și cea românească în străinătate? Fiecare poate să vadă cu ochiul liber care este realitatea.

Ioan Popa 



























 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*