În calitate de mare filozof și literat, Emil Cioran este bine cunoscut în literatura universală, opera Domniei sale reprezentând interdependența directă cu procesele vitale ale individului, aspecte care s-au profilat prin tematici despre semnificația istoriei umane, păcatul strămoșesc, neacceptarea credinței ca sistem de referință în existență, obsesia conștientului, pericolele ce intervin prin mijlocirea însușirilor negative, refugiul (azilul francez) consolator ca formă de protecție socială prin filozofia trăirilor, efectele implacabile în dezvoltarea identitară și culturală a omului și societății acestuia, precum și multe altele. Caracterul relatărilor se referă atât în cunoașterea literaturii moderne, cât și a celei clasice, conținuturile redând raportul dintre (realitatea) existența înconjurătoare și manifestările filozofului față de această realitate, care este obiectivă și subiectivă. Expunerile realizate în opera cioraniană, cu precădere cele recomandate în domeniul eticii, metafizicii, esteticii, spiritului uman, între timp au fost studiate de numeroși critici literari din societatea română și din afara ei; respectiv, marele filozof fiind considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii și culturii române, în același timp, și ca unul care, într-o măsură oarecare, este nociv pentru înțelegerea umană. Astfel, creația literară a lui Emil Cioran – suportând uneori și critici dure sau mai puțin dure pe lângă cele care au o valoare demnă de atenție, unele aprecieri cu sens negativ fiind redate și de condeierii români – aceștea având nemulțumirea prin faptul că filozoful și-a permis să pună în aplicare expresii dezonorante despre propriul popor și țară, cum ar fi: „Poporul” este o obsesie de care trebuie să ne ferim”; „România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări,…” (Schimbarea la faţă a României, 1936) – a fost valorificată la maximum până la ziua de azi de către reprezentanții artei filozofice și criticii literari din universalitate, evident, și din România.
Printre lucrările literare de valoare universală, scrise de Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari, România – d. 20 iunie 1995, Paris), se numără cele din domeniul filozofiei și nu numai, care au fost traduse în limba engleză de profesorul, scriitorul, poetul și criticul literar american Richard Joseph Howard, ulterior fiind publicate în S.U.A. Pentru primul său volum scris în limba franceză „Précis de décomposition”/ „Tratat de descompunere” (1949), publicat la Editura Gallimard din Franța, Emil Cioran este nominalizat cu prestigiosul Premiu „Rivarol” în anul 1950. Iar pentru prima sa carte în limba română „Pe culmile disperării”, publicată în 1934, a fost nominalizat cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Ulterior, până la plecarea în Franța, renumitul filozof Cioran a publicat alte patru cărți în limba natală – „Cartea amăgirilor” (1936), „Schimbarea la față a României” (1936), „Lacrimi și sfinți” (1937), „Amurgul gândurilor” (1940) – acestea prezentând o valoare aparte în literatura română. Peste 23 de cărți au fost traduse în limba italiană cu aportul scriitorilor și traducătorilor italieni Annunziata Capasso, Mattia Luigi Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, alții. Cunoscut ca important filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franța, Italia, Germania, Portugalia etc., evident și din România, respectiv, prezent și în renumitele biblioteci din întreaga lume. Cu referire la opera lui Emil Cioran și-au expus opinia renumiți critici literari și filozofi din lumea universală, printre ei numărându-se poetul și diplomatul francez Saint-John Perse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, 1960) care a scris „domnul Cioran a fost „unul dintre cei mai mari scriitori francezi care au onorat limba noastră de la moartea lui Paul Valery”. Însă, cu referire la cartea a II-a în limba franceză „Syllogismes de l’amertume”, ediția a II-a (1976, Ed. Gallimard, Paris; prima ediție fiind editată în 1952), tradusă în anul 1999 în limba engleză de Richard Howard, întitulată „All Gall is Divided”, o lucrare filozofică cu o colecție de aforisme, criticul literar american Susan Sontag deja în anul 1966 într-o colecție de eseuri „Styles of Radical Will” a menționat că „Cioran este una dintre cele mai delicate minți ale puterii reale care scriu astăzi”. Nuanța, ironia și rafinamentul sunt esența gândirii sale.”[1]. Pe când criticul american Albert Mobilio, într-o recenzie publicată în ziarul New York Times, în 1999, cu titlul „Toate galele sunt împărțite”, a lăudat traducerea cărții „All Gall is Divided”, comparând idiosincrasia lui Cioran cu cea a lui Cosmo Kramer, totodată remarcând că „calitatea falsă a naifului investește actul de a muri cu o comedie alunecoasă care, într-o adevărată modă dublă, sporește seriozitatea”.
Precât despre lucrarea „De l’inconvénient d’être né” (1973, ediție în limba franceză), tradusă ulterior în limba engleză cu titlul „The Trouble with Being Born”, de Richard Howard în 1976 (nominalizată cu Premiul PEN pentru traducere), jurnalistul și criticul literar englez Nicholas Lezard în anul 1993 publică în ziarul britanic „The Independent” o recenzie întitulată „BOOK REVIEW/ Warmth at the art of aphorism: The trouble with being born – E M Cioran, trs Richard Howard: Quartet, pounds 8.95”// „Recenzie de carte/ Căldura în arta aforismului: Problema cu nașterea – EM Cioran” în care menționează: „De ce ar trebui să ne fie interesat de opiniile acestui excentric, care este, de altfel, contradictorie, perversă, rezistent la teoria intelectuală și neinteresat în problemele de semiotică? Pentru că Cioran face de fapt filozofia lui perfect democratică, asimilabil de oricine. Detestarea lui Cioran este autentică, atotcuprinzătoare și totuși pervers generoasă (al doilea ultim aforism al cărții începe „Nimeni nu a iubit lumea mai mult decât mine …”, ceea ce ar putea fi o glumă). se poate avea încredere în datele fundamentale ale lumii. Scepticismul său luminează lucrurile ca o torță.”[2]. Însă actorul englez Michael Robbins în articolul întitulat „Un an în lectură: Michael Robbins”, 2013, revista literară The Millions, relatează: „Problema cu a fi născut drept una dintre cărțile sale preferate”… „este păcat că Cioran și Weil nu s-au întâlnit niciodată”. Drept dovadă, opera filozofică a lui Emil Cioran este examinată și valorificată cu mult interes de criticii literari, filozofi, scriitori, profesori, actori din întreaga lume. Cu același interes, scriitorii germani Ulrike Bardt (dr., prof.) și Werner Moskopp (filozof) în lucrarea „Meine Mission ist zu zweifeln” – Emil Cioran zwischen Skepsis und Mystik”/ „Misiunea mea este să mă îndoiesc” – Emil Cioran între scepticism și mysticism” (LIT Verlag, 2017, în limba germană) dezvoltă teza conform căreia stabilesc: „îndoiala gânditorului româno-francez nu trebuie să ducă la disperare, ci poate apărea în momente mistice precum „Metanoia” și „unio mystica” . Tensiunea dintre misticism și scepticism în aforismele lui Cioran este examinată mai întâi dintr-o perspectivă literară și apoi explicată în pasaje de formă hermeneutică cu angajamentul lui Cioran față de onestitate: scepticul trebuie să-și continue misiunea.”[3]. La fel și Tobias Dahlkvist (dr., profesor la Universitatea din Stockholm), prin lucrarea „Eremiten i Paris. Emil Cioran och pessimismen som levnadskonst”/ „Pustnicul din Paris. Emil Cioran și pesimismul ca artă de a trăi” (2013), încearcă să pună în evidență „cum firul comun în scrierea lui Cioran este o utilizare practică a pesimismului. Cioran transformă pesimismul teoretic inițial într-o artă de a trăi, cu mari asemănări cu epicurianismul antic”; totodată completând: „Tradiția pesimistă din filozofie cunoaște mulți excentrici cu ochi negri, mulți stilisti orbitori, mulți umoriști negri. Întrebarea este dacă cineva a unit acest lucru într-o asemenea măsură precum filosoful român Emil Cioran.”[4]. Respectiv, în volumul „The Temptations of Emile Cioran” (American University Studies, 1997)/ „Tentațiile lui Emile Cioran (Studii universitare americane)”, scriitorii americani William Kluback și Michael Finkenthal afirmă că „Emile Cioran, născut în România, este una dintre cele mai importante figuri ale filozofiei și literaturii franceze moderne”. Opinii generoase, obiective și solide despre creația literară a filozofului Emil Cioran au fost expuse și de scriitoarea franceză Sylvie Jaudeau în lucrarea „Cioran ou le dernier homme”/ „Cioran sau ultimul om” (Corti, 2001), care înscrie: „Pesimismul operei lui Cioran apare doar celor care nu au înțeles sensul său ultim. Această neîncetare față de sine nu este altceva decât un mod de a merge până la capătul sinelui, în care percepem toate etapele unei călătorii spirituale autentice care, de la ruină la ruină, dezvăluie în cele din urmă omul suprem roșit prin luciditate. Mai degrabă decât un om fără credință, este un om dezamăgit care, ca și budiștii, vede în această dezamăgire drumul regal către conștiința supremă a neantului. Cu toate acestea, Cioran simte o rudenie mai profundă cu gnosticii creștini. La fel ca ei, el mărturisește că singura cunoaștere pe care omul o poate pretinde este că această lume este produsul unei căderi. Omul scufundat în timp nu mai aspiră la nimic altceva decât la el însuși să scape și să revină la starea edenică originală. Acest rău, nu este vorba de a-l ignora, ci de a scăpa de el, de a-l exorciza, de a-l pune la distanță în cuvinte. Astfel, disperatul pentru mântuirea sa devine un estet. Stilul frumos l-a vindecat de boala sa. Dar, astfel purificat de acest rău, el se găsește și el vindecat de el însuși. Ultimul om este un om gol. El este înțeleptul timpurilor moderne.”[5].
Referindu-ne la monografia „Searching for Cioran”/ „În căutarea lui Cioran” (2009), de istoricul literar și traducătoarea româno-americană Ilinca Zarifopol-Johnston, descoperim o cercetare prin care se prezintă ca atare „Portretul scriitoarei despre Cioran, care este completat de o relatare autobiografică captivantă a redescoperirii propriului trecut românesc”. Prin marea dorință de a-l întâlni pe filozoful român la Paris, în cele din urmă la începutul anilor’ 90 are loc schimbul de idei între doi conaționali, iar descrierea/biografia critică a Ilincăi Zarifopol-Johnston se concentrează pe anii de formare a viitorului filozof ca revoluționar mistic atras de politica naționalistă de dreapta din România interbelică și despre scrierile sale din această perioadă, și, evident, despre exilul autoimpus în Franța din anii 1937.
Păreri lucide le exprimă scriitorul și profesorul francez Philippe Tiffreau în monografia „Cioran ou la Dissection du gouffre”/ „Cioran sau Disecția abisului” (1991, volum colectiv), unde spune „Filozof entuziast, sceptic prin excelență, dar și iconoclast și insolent, amar și ironic, Cioran este mereu desconcertant: este unul dintre cei mai corozivi și lucizi gânditori ai secolului nostru. Această lucrare ne invită să descoperim acest moștenitor singular al moraliștilor din epoca Iluminismului, a cărui reflectare este o perpetuă incitare la revolta intelectuală. El revendică suveranitatea minții; îndoiala, sarcasmul, paradoxul sunt armele sale cele mai eficiente pentru a ajunge la descoperirea adevărului – un adevăr care nu este întotdeauna bun de spus, deoarece nu oferă răspunsuri, ci întrebări despre marele rău al ființei, istorie, civilizație, misticism, literatură, artă și sisteme metafizice.”[6]. Corespunzător, scriitorul și traducătorul german Bernd Mattheus prin intermediul volumului „Cioran: Porträt eines radikalen Skeptikers”/ „Cioran: Portretul unui sceptic radical” (Matthes und Seitz, 2007, Berlin) relatează: „Autorul unor aforisme și eseuri stilistice strălucitoare de cel mai pesimist personaj a provocat în cele din urmă senzație cu lucrarea „Tratat de descompunere” publicată în 1949. Cartea, care l-a făcut cunoscut la nivel internațional, a fost tradusă în germană de Paul Celan și și-a stabilit reputația de sceptic necruțător.”[7]. Sub aceeași formulă, doctorul în filozofie Nicole Parfait în lucrarea „Cioran ou Le défi de l’être”/ „Cioran sau provocarea ființei” (2001, Paris) citează: „Cu o luciditate implacabilă, Cioran nu a încetat niciodată să denunțe iluziile vremii sale, iar secolul al XX-lea a dispărut sub imprecările sale, așa cum al XIX-lea se încheiase sub anatemele lui Nietzsche. Dar, chiar mai radical decât predecesorul său, Cioran, refuzând nălucile supreme ale supermanului și sinuciderii, a renunțat pentru a salva o realitate care se sustrage pentru totdeauna. Din adâncul disperării sale, el a căutat doar să mărească, actor eroic, singurele apariții prin compunerea și interpretarea propriului rol, în spatele aforismelor sclipitoare născute sub inspirația stărilor sale și al căror labirint exprimă dorința de a se dezvălui în timp ce se ascunde, se ascunde o viziune asupra lumii care constituie un sistem coerent și completat.”[8]. Pe când scriitorul, psihologul și jurnalistul elvețian Roland Jaccard în monografia „Cioran et compagnie”/ „Cioran și companie” (2005, Paris, P.U.F.) spune: „Timpul unei vieți, ați avut o călătorie bună? – Mai puțin mai rău decât mi-am imaginat. – Ce atribuiți? – Prieteniei pe care mi-a adus-o Cioran, la îndrăzneala pe care mi-au dat-o cărțile sale. Și compania a câtorva tinere care au venit din Orientul Îndepărtat pentru a înmuia amărăciunea zilelor și a da un pic mai multă intensitate voluptății efemerului. Ce mai aștepți? – Că mă lași în pace. „Aici este în câteva rânduri tonul general al acestor pagini dezamăgite despre viață, cum să înfrunți moartea, deoarece este necesar să punem capăt vieții? O scriere care pare frivolă și indiferentă, profund serioasă.”[9].
Într-adevăr, cele scrise de Emil Cioran se bazează în totalitate pe realitatea vieții umane, lucruri care se întâmplă, credem, în viața fiecărui individ din astă lume – dezamăgire în acțiuni neesențiale, uneori importante sau mai puțin însemnate pentru traiul de toate zilele; decepție în rutina cotidiană, în aproapele tău, dar și în propria ființă, depinde de caz și situație; cât și multe alte aspecte vitale. Asemenea lucruri se pot întâmpla în existența oricărui om și se pot produce în diverse etape ale vieții; însă aceste stări sufletești, care sunt apăsătoare psihicului uman, pot trece sau ameliorate numai prin găsirea unui echilibru emoțional adecvat sau prin punerea în aplicare a unei activități corespunzătoare care să sustragă de la gândurile și condiția deprimantă. Astfel, marele filozof român, găsindu-și refugiul prin scriere, în cele din urmă a lăsat omenirii un tezaur literar nespus de prețios, conținutul operelor filozofice fiind despre lume și răul din acest univers, despre cultura și identitatea propriului neam, dar și despre propriile manifestări condiționate de cotidianitate și mediul înconjurător, și, nu în ultimul rând, despre destinul personal transpus în memoriile autobiografice. Indiferent de toate, opera literară a distinsului filozof român Emil Cioran este o capodoperă universală, iar calitatea fundamentală a personalității sale este inteligența impresionantă și plină de luciditate. Cu asemenea calități, Domnul Cioran a fost în slujba scrisului timp de aproape 60 de ani, iar prin intermediul preocupărilor sale ce s-au perindat prin stări și procese de decepție vitală, atrase și de fenomene negative, s-a creat acea operă literară care, în consecință, s-a dovedit a fi ca una nespus de interesantă și foarte bună pentru cultura universală.
Galina MARTEA